Sâmbătă din săptămâna a 26-a de peste an
Sf. Francisc din Assisi
Lecturi: Bar 4,5-12.27-29; Ps 68; Lc 10,17-24
Acolo unde Domnul este prezent, doar acolo este speranță. Speranța, așa cum ne spune și sf. Paul este o realitate care ne depășește, nu o deținem nici intelectual și nici material. Speranța noastră este Domnul care ne poartă de grijă. Speranța o regăsim adesea în mijlocul suferinței. Pentru că nu suntem niciodată abandonați.
Astăzi lecturile ne invită la o reflecție profundă asupra suferinței, a speranței și bucuriei pe care Dumnezeu le oferă celor care rămân fideli Lui. Ele conturează o cale de întoarcere, de eliberare și de comuniune cu Creatorul, o cale care trece prin încercări, dar care ne promite o bucurie deplină.
Cartea Profetului Baruh surprinde durerea poporului Israel aflat în exil, dar oferă și un mesaj de mângâiere: „Dumnezeu nu vă va mai uita” (Bar 4,27). Aceste cuvinte sunt un balsam pentru sufletele zdrobite, un apel la a nu ceda în fața disperării. Este un îndemn să ne întoarcem mereu la Dumnezeu, să vedem în suferință mai mult decât o pedeapsă, să o percepem ca o chemare la convertire, la întărirea credinței și la regăsirea fidelității față de Domnul. Versetele subliniază că suferința nu este finalul drumului, ci o trecere spre o reintegrare în iubirea și promisiunile lui Dumnezeu.
O imagine a convertirii o putem afla astăzi în sf. Francisc de Assisi. Nu era un om îndepărtat total de Dumnezeu. Din punct de vedere uman era un model de urmat pentru cei din jurul său pentru că avea succes. Însă fără să își dea seama își fabricase un zeu din succesul uman pe care și-l dorea din toată inima. Însă planurile lui Dumnezeu au fost diferite de planurile lui. Cunoscând eșecul și suferința, Francisc a început un drum nou. Pas cu pas a înțeles că a deveni cavaler, așa cum dorea el, era de fapt o sclavie, iar a abandona cele materiale era în realitate a fi în libertate.
Această convertire nu a trăit-o într-un singur moment al vieții sale ci a fost o cale continuă până în momentul în care l-a preamărit pe Domnul pentru sora moarte trupească așa cum spunea în Cântecul Creaturilor.
În evanghelia de astăzi cei 72 de ucenici se întorc din misiune. Ei vin plini de bucurie, povestind despre puterea pe care au experimentat-o în Numele Domnului. Dar Isus îi îndeamnă să-și ancoreze bucuria nu în succesele lor, ci în realitatea mai profundă că numele lor sunt scrise în ceruri.
Aceasta este o lecție esențială pentru viața spirituală: bucuria autentică vine din comuniunea cu Dumnezeu, nu din realizările noastre lumești. Textul evidențiază și un alt aspect al relației cu Dumnezeu: Isus își exprimă recunoștința față de Tatăl pentru că revelațiile divine sunt făcute celor simpli, celor cu inimă deschisă, nu celor care se consideră înțelepți în ochii lumii. Este o chemare la umilință, la a primi darurile lui Dumnezeu cu o inimă curată și recunoscătoare.
Dumnezeu este prezent în suferință, ne cheamă la speranță și ne oferă bucuria de a fi în comuniune cu El. Ele ne îndeamnă să ne întoarcem la Creator cu o inimă deschisă, să ne încredem în planul Său și să trăim cu recunoștință pentru darurile Sale. Această întoarcere spre Dumnezeu aduce adevărata pace și bucurie, o bucurie care transcende circumstanțele vieții noastre și ne leagă de promisiunea vieții veșnice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu