Cand se trăiește cu adevărat Crăciunul...

M-am întâlnit cu Jenny

Jenniffer Chedid este un copil de 10 ani care în timp ce stătea acasă pe canapea a fost rănită grav de explozia din 19 octombrie 2012. A fost un atentat care a avut ca țintă o persoană importantă...

E impresionant să o întâlnești. Te privește atent, e discretă. Încă în spital, e bucuroasă când cineva o vizitează. E greșit să crezi că ea primește vizite... mai degrabă ea e cea care te vizitează cu inimioara ei. 

Dă dovadă de multă tărie. Îi încurajează pe toți cei din jur. Chiar și mama ei e încurajată. E greu să îți mângâi copilul care suferă pentru ceva ce nu are nici o legătură.

Îți vorbește pe un ton calm. E normal să vorbească cu cei din jur în arabă, dar nu are nici o problemă să vorbească în franceză. Întoarce mai greu capul spre tine, te privește și simplu, îți răspunde.

Am pregătit chitara, i-am spus că mi-ar place să cânte și ea la chitară, mi-a răspuns că își dorește, apoi am început să cântăm...

Lumea în care trăim e ult mai mult decât ceea ce știm noi, în pătrîțica noastră. Fiecare își cunoaște colțul, se simte bine acolo. E normal să fie așa. E bine să fie așa. Doar că ar mai putea fi câte ceva... pe lângă noi... și mai departe...

Mă gândesc la... celălalt. Mă gândesc la aproapele... la altul....

Jenny m-a determinat să mă gândesc la tensiune, la conflict, la război și atentate.

Care sunt cauzele? Oare nu s-a vorbit destul despre asta? Cum s-ar putea rezolva un conflict? Folosim tehnici de mediere? E de ajuns să le studiem cu toții?

Rămâne Jenny în așteptarea vindecării. O îmbrățișez în tăcere.

... Și în timp ce cruciații se pregăteau să îi cucerească pe saraceni, fratele Francisc liniștit pășește apărat doar de pacea din inima lui spre sultan...

Să ne rugăm pentru pace!

La drum cu Abraham!

Abraham a auzit, a ascultat cu atenție, s-a hrănit cu ceea ce a primit, iar la timpul potrivit a luat-o la drum. Și... a mers... Încotro?

Foarte important nu e lipsa hărții, a traseului exact.. Cu siguranță doar bucuria profundă care îl animă este foarte importantă!

Ehe! Câte evenimente neplăcute pe drum: întuneric, violență, pierderea sensului, furtuni, oboseala drumului nesfârșit, ispita întoarcerii din drum... Bine că sunt!

Dacă pelerinul lui Dumnezeu este un vas de lut fără stabilitate, slab și care se află în continuu pericol de a se sfărâma atunci harul care îl întărește pentru a înainta în mod minunat depășește toate neajunsurile.

Dar cine înțelege asta? Cei care înțeleg această dinamică sunt oameni minunați pentru că aceștia conștientizează faptul că Domnul își susține pelerinul, îi luminează calea, îl readuce de pe rătăcitul drum, îl întărește oferindu-i și greu și adierea vântului și parfumul curat al florilor câmpului.

Iar pelerinul își continuă drumul cu bucurie. Acesta e un fapt minunat, o victorie, minunea de fiecare zi!

Bucuria lui Abraham e suficientă. Încrederea în Dumnezeu îi este de ajuns. Sau nu? Oare e dorința de mai bine și de mai mult?... Unii așa ar spune. Totuși momentele în care renunță în favoarea aproapelui pentru a trăi în pace dovedesc faptul că nu lăcomia ci ascultarea l-au determinat să pornească la drum necunoscut.

E încântător să pleci cu Abraham la drum!

- Mergi!

E simplu? E greu? Nu e simplu răspunsul. E vorba de cuvântul primit. Cuvântul care nu te lasă să dormi. Care crește în tine ca cea mai mică sămânță de pe pământ și care crește, ajungând un copac mare.

Dar ce spune acest cuvânt? Încotro te conduce el? Ce îți cere? Sigur nu iti cere ceva ce ai ci pe tine... cu totul... tot! Altfel nu va ajunge să crească așa cum trebuie.

Aaaa!| Mai e ceva: când pleci la drum îți pregătești bagajul... ceva de mâncare poate... Așadar ce îți iei cu tine? În definitiv prea multe nu vei putea lua. Vor fi inutile. Imaginează-te purtându-ți în spate doar ce îți e necesar. Mai vrei să îți adaugi în desaga și alte lucruri?

Știu că și tu ai plecat pe drumul tău, în pelerinajul tău. Inima ta las-o să meargă pe drumul pe care o cheamă Domnul. Cineva îmi spuse că inima nu înseamnă doar un mușchi care are o anumită importanță și putere și nu e nici doar simbolul emoțiilor și al sentimentelor ci mai ales capacitatea de a alege (și asta e o definiție a iubirii)!

Îți doresc din toată inima să mergi cu statornicie și bucurie pe drumul tău!

Cuvântul papei Benedict al XVI-lea către tineri (15 septembrie 2012)

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea 
adresat tinerilor libanezi în 
piaţa din faţa Patriarhiei Maronite 
Bkerke, sâmbătă, 15 septembrie 2012

Preafericirea Voastră, 
Fraţi Episcopi, 
Domnule preşedinte, 
Dragi prieteni,

“Har vouă şi pace din belşug, prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus, Domnul nostru!” (2Petru 1,2). Cuvintele din a doua Epistolă a Sf. Petru pe care tocmai le-am ascultat exprimă o dorinţă pe care am simţit-o îndelung. Vă mulţumesc pentru primirea călduroasă! Vă mulţumesc în mod special pentru prezenţa atât de numeroasă din această seară! Sunt recunoscător Preafericirii Sale Patriarhul Boutros Rai pentru cuvintele de bun venit, Arhiepiscopului Georges Bou-Jaoude de Tripoli, preşedintele Consiliului pentru Apostolatul Laicilor din Liban, Arhiepiscopului Elie Haddad de Saida al greco-catolicilor melchiţi, vice-preşedinte al aceluiaşi Consiliu, şi celor doi tineri care m-au salutat în numele tuturor celor prezenţi. “Pacea Mea v-o dau vouă” (Ioan 14,27), ne spune Isus Cristos.

Dragi prieteni, voi trăiţi în această parte a lumii care a fost martora naşterii lui Isus şi a dezvoltării creştinismului. Este o mare onoare! De asemenea, este o chemare la fidelitate, la iubire pentru această regiune şi, mai presus de toate, la a fi martori şi mesageri ai bucuriei lui Cristos. Credinţa primită de la Apostoli conduce la libertatea şi bucuria totală, aşa după cum au arătat-o numeroşii Sfinţi şi Fericiţi ai acestei ţări. Mesajul lor luminează Biserica Universală. El poate să lumineze şi vieţile voastre. Mulţi dintre Apostoli şi dintre Sfinţi au trăit în vremuri tulburi şi credinţa a fost izvorul curajului şi mărturiei lor. Găsiţi în exemplul şi în mijlocirea lor inspiraţia şi sprijinul de care aveţi nevoie!

Sunt conştient de dificultăţile cu care vă confruntaţi zi de zi, datorate instabilităţii şi lipsei siguranţei, de dificultăţile voastre în a vă găsi un loc de muncă şi sentimentul de singurătate şi de izolare. Într-o lume în constantă schimbare, voi vă confruntaţi cu multe provocări grave. Nici chiar şomajul şi nesiguranţa nu trebuie să vă conducă însă la a gusta din amarul emigrării, care implică o dezrădăcinare şi o separare de dragul unui viitor nesigur. Voi trebuie să fiţi protagoniştii viitorului propriei voastre ţări şi să vă ocupaţi locul propriu în societate şi în Biserică.

Voi ocupaţi un loc special în inima mea şi în întreaga Biserică, deoarece Biserica este mereu tânără! Biserica are încredere în voi. Se bazează pe voi! Fiţi tineri în Biserică! Fiţi tineri cu Biserica! Biserica are nevoie de entuziasmul şi de creativitatea voastră! Tinereţea este un timp al aspiraţiilor spre idealuri înalte, când studiem şi ne pregătim pentru munca viitoare. Toate acestea sunt importante şi necesită timp. Căutaţi frumuseţea şi străduiţi-vă pentru bine! Daţi mărturie de măreţia şi de demnitatea trupului vostru, care “este pentru Domnul” (1Corinteni 6,13b). Fiţi vigilenţi, cinstiţi şi curaţi cu inima! Cu cuvintele Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea vă spun şi eu: “Nu vă fie frică! Deschideţi porţile minţilor şi inimilor voastre pentru Cristos!” O întâlnire cu Isus “dă vieţii un nou orizont şi o direcţie decisivă” (Deus Caritas Est, nr. 1). În Cristos veţi găsi forţa şi curajul de a progresa pe drumul vieţii şi de a depăşi dificultăţile şi suferinţele. În El veţi găsi izvorul bucuriei. Cristos vă spune: “Pacea Mea v-o dau vouă” (Ioan 14,27). Aceasta este adevărata revoluţie adusă de Cristos: aceea a iubirii.

Frustrările momentului prezent nu trebuie să vă facă să vă refugiaţi în lumi paralele, precum acelea oferite de diversele droguri, sau în lumea sumbră a pornografiei. Cât priveşte reţelele sociale, ele sunt interesante dar pot cu uşurinţă să conducă la dependenţă şi la o confuzie între real şi virtual. Căutaţi relaţii adevărate, prietenii ziditoare. Găsiţi căi de a da sens şi profunzime vieţilor voastre; luptaţi cu superficialitatea şi cu consumerismul absurd! Şi mai aveţi de înfruntat o tentaţie: aceea a banilor, idolul tiranic care orbeşte până acolo încât sufocă persoana din interior. Exemplele care sunt promovate în jurul vostru nu sunt mereu cele mai bune. Mulţi oameni au uitat de avertismentul lui Cristos că nu pot sluji şi lui Dumnezeu şi mamonei (cf. Luca 16,13). Căutaţi învăţători buni, îndrumător spirituali, care să poată să vă călăuzească pe drumul spre maturitate, lăsând în spate tot ce este iluzoriu, de prost gust şi înşelător.

Duceţi tuturor iubirea lui Cristos! Cum? Îndreptându-vă fără rezerve spre Dumnezeu Tatăl, măsura a tot ce este drept, adevărat şi bun. Meditaţi cuvântul lui Dumnezeu! Descoperiţi cât de relevantă şi de reală poate fi Evanghelia. Rugaţi-vă! Rugăciunea şi Sacramentele sunt căi sigure şi eficiente de a fi creştin şi de a trăi “înrădăcinaţi şi zidiţi în Cristos, întăriţi în credinţă” (Coloseni 2,7). Anul Credinţei, care va începe în curând, va fi un timp de redescoperire a comorii credinţei pe care aţi primit-o la Botez. Puteţi creşte în cunoaşterea şi în înţelegerea acestei comori studiind catehismul, pentru ca credinţa voastră să fie atât vie cât şi trăită. Veţi fi apoi mărturisitori în faţa altora ai iubirii lui Cristos. În El, toţi oamenii sunt fraţii şi surorile noastre. Fraternitatea universală pe care a inaugurat-o pe Cruce luminează în mod strălucitor şi provocator revoluţia iubirii. “Iubiţi-vă unii pe alţii după cum v-am iubit Eu” (Ioan 13,35). Aceasta este moştenirea lui Isus şi semnul creştinului. Aceasta este adevărata revoluţie a iubirii!

Cristos vă cere, aşadar, să faceţi cum a făcut El: să fiţi deschişi total faţă de ceilalţi, chiar şi dacă ei aparţin unui alt grup cultural, religios sau naţional. Oferiţi-le spaţiu, respectaţi-i, fiţi buni cu ei, făcându-i tot mai bogaţi în umanitate şi întăriţi în pacea Domnului. Ştiu că mulţi dintre voi luaţi parte la diferite activităţi organizate de parohii, şcoli, mişcări şi asociaţii. Este un mod potrivit de a vă implica cu şi pentru alţii. Experimentând împreună momente de prietenie şi de bucurie veţi putea să rezistaţi asaltului divizării, care trebuie mereu respins! Fraternitatea este o pregustare a cerului! Vocaţia discipolilor lui Cristos este de a fi “aluatul” în frământătură, după cum spune Sfântul Paul: “Puţin aluat face să dospească întreaga frământătură” (Galateni 5,9). Fiţi vestitori ai Evangheliei vieţii şi ai valorilor autentice ale vieţii. Împotriviţi-vă cu curaj la tot ce se opune vieţii: avortul, violenţa, respingerea şi dispreţuirea semenilor, nedreptatea şi războiul. În acest fel veţi răspândi pacea în jurul vostru. Nu sunt “făcătorii de pace” cei pe care în cele din urmă îi admirăm cel mai mult? Nu este pacea aceea pe care, în adâncul nostru, o dorim pentru noi şi pentru ceilalţi? “Pacea Mea v-o dau vouă” (Ioan 14,27), spune Isus. El depăşeşte răul nu cu mai mult rău, ci luând asupra Sa răul şi distrugându-l complet pe Cruce, printr-o iubire trăită până la sfârşit. A descoperi cu adevărat iertarea şi milostivirea lui Dumnezeu ne permite întotdeauna să începem o viaţă nouă. Nu este uşor să ierţi. Iertarea lui Dumnezeu dă însă puterea convertirii şi bucuria de a putea să ierţi la rândul tău. Iertarea şi reconcilierea sunt drumurile păcii; ele deschid spre viitor.

Dragi prieteni, unii dintre voi se întreabă cu siguranţă, mai mult sau mai puţin conştient: ce aşteaptă Dumnezeu de la mine? Care este planul Său pentru mine? Nu aş dori oare să proclam lumii măreţia iubirii Sale în preoţie, în viaţa consacrată sau în căsătorie? Oare nu mă cheamă Cristos să îl urmez mai îndeaproape? Gândiţi-vă la aceste întrebări cu încredere. Găsiţi timp să reflectaţi asupra lor şi cereţi lumină de Sus. Răspundeţi invitaţiei Sale oferindu-vă zilnic Domnului, pentru că El vă cheamă să fiţi prietenii Săi. Străduiţi-vă să îl urmaţi pe Cristos din toată inima şi cu generozitate, pentru că El din iubire ne-a răscumpărat şi şi-a dat viaţa pentru fiecare dintre noi. Veţi ajunge să cunoaşteţi o bucurie şi o împlinire inimaginabile! Să răspundem chemării pe care Cristos o are pentru fiecare dintre noi: acesta este secretul adevăratei păci.

Ieri am semnat exortaţia apostolică “Ecclesia in Medio Oriente”. Această scrisoare vă este adresată şi vouă, dragi tineri, aşa după cum este adresată întregului Popor al lui Dumnezeu. Citiţi-o cu atenţie şi meditaţi asupra ei, pentru ca să o puneţi în practică. Pentru a vă ajuta, vă amintesc cuvintele Sf. Paul către Corinteni: “Voi sunteţi scrisoarea noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii. Căci este evident că voi sunteţi scrisoarea lui Cristos alcătuită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (2Corinteni 3,2-3). Dragi prieteni, şi voi puteţi fi o scrisoare vie a lui Cristos. Această scrisoare nu va fi scrisă cu peniţă şi hârtie, ci cu mărturia vieţilor voastre şi a credinţei voastre. În acest fel, cu curaj şi entuziasm, îi veţi ajuta pe cei din jurul vostru să înţeleagă că Dumnezeu doreşte fericirea pentru toţi, fără diferenţe, şi că creştinii sunt slujitorii Săi şi martorii Săi fideli.

Dragi tineri din Liban, voi sunteţi speranţa şi viitorul ţării voastre. Voi sunteţi Libanul, o ţară primitoare, deschisă, cu o remarcabilă putere de adaptare. În acest moment, nu putem uita de milioanele de persoane care formează diaspora libaneză şi care menţin legături strânse cu ţara lor de origine. Dragi tineri ai Libanului, fiţi primitori şi deschişi, aşa după cum vă cere Cristos şi cum vă învaţă ţara voastră.

Doresc acum să îi salut pe tinerii musulmani care sunt cu noi în această seară. Vă mulţumesc pentru prezenţa voastră, care este atât de importantă. Împreună cu tinerii creştini, voi sunteţi viitorul acestei frumoase ţări şi viitorul Orientului Mijlociu în general. Căutaţi să îl zidiţi împreună! Şi când veţi fi mai mari continuaţi să trăiţi în unitate şi în armonie cu creştinii. Pentru că frumuseţea Libanului se găseşte în această frumoasă simbioză. Este vital ca Orientul Mijlociu, în ansamblul lui, privind la voi, să înţeleagă că musulmanii şi creştinii, islamismul şi creştinismul, pot să trăiască umăr lângă umăr fără ură, respectând credinţa fiecăruia, pentru a construi împreună o societate liberă şi umană.

Am înţeles, de asemenea, că între noi se află câţiva tineri din Siria. Doresc să vă spun cât de mult admir curajul vostru. Spuneţi familiilor şi prietenilor voştri la întoarcerea acasă că Papa nu v-a uitat. Spuneţi celor de lângă voi că Papa este întristat de suferinţele şi de durerile voastre. El nu uită de Siria în rugăciunile şi preocupările sale, nu uită de cei care suferă în Orientul Mijlociu. Este timpul ca musulmanii şi creştinii să se unească pentru a pune capăt violenţei şi războiului.

La final să ne îndreptăm spre Maria, Maica Domnului, Fecioara Libanului. De pe înălţimile Muntelui Harissa, ea vă apără şi vă însoţeşte cu o iubire maternă. Ea veghează asupra întregului popor al Libanului şi asupra numeroşilor pelerini care vin din toate direcţiile pentru a-i încredinţa bucuriile şi durerile lor! În această seară să le încredinţăm încă o dată Fecioarei Maria şi Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea, care a venit aici înaintea mea, propriile noastre vieţi şi vieţile tuturor tinerilor din Liban şi din ţările din regiune, în particular ale celor care suferă din cauza violenţei şi a izolării, ale celor care au nevoie de întărire şi de mângâiere. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi toţi! Iar acum, împreună, să ne înălţăm rugăciunea spre Maria: Bucură-te, Marie…

Dacă trebuie...

Ucenicul Domnului l-a rugat să se adreseze Tatălui.
El a luat cuvântul. Însa a spus așa:
- Dacă trebuie... Și a continuat flegmatic, cu dezinteres, chiar jignitor...

Tatăl nostru...

Și atunci ucenicul s-a gândit că e prea mult. Așa nu se poate.

Stop!

E nevoie de altceva. Dacă ar realiza omul ceea ce este cu adevărat!

De fapt omul vorbește despre sinceritate, despre adevăr, despre concret, despre viață... Și totuși... acest om care spune că e sincer cu viața e departe de minciună sau trăiește în inima minciunii?

Ce este omul în fața lui Dumnezeu? Popoarele nu sunt decât un fir de nisip pe un cântar afirmă psalmistul.

Depinde persepctiva din care privim.
Raportul real poate că e mai dur decât afirmația psalmistului. Uneori omul spune că Dumnezeu nu există (și cel ce se afirmă a fi nepăsător față de Creator e înfometat și însetat...).

Dar pentru Domnul?
Se vede că El gândește diferit, foarte diferit.
Nu asta citim în scrierile din Evanghelie?
Dreptatea lui e alta. Pentru el omul e important. Foarte important. Cel mai important din toată creația!
Astfel că nu mai contează multe: limite, păcate,  tot felul de dificultăți, ale femeii păcătoase, ale unor vameși precum Zaheu sau Matei, ale unor învățători ai legii, ale unui tâlhar... oameni care se oresc din drumul lor pentru a merge cu Domnul, alături de El, pe un nou drum!

Dacă trebuie...

Parcă e cam dur să te afișezi cu o astfel de atitudine...
Aroganța|:
- cel mai grav păcat! Bariera care nnu îl lasă pe Creator să creeze în priopria viață!
- Nisipul care se consideră mai valoros decât cel care îl ține în mână!

Dacă trebuie...

Cunoaștere în întâlnire

Cum ți se pare când un tânăr spune că nu știe să se roage și că nici nu crede în Dumnezeu?... Poate că e o realitate normală pentru timpul nostru...

De fapt cine poate spune că îl cunoaște pe Dumnezeu? Tu îl cunoști? Cât de bine îl cunoști?

Știu că noi venim din inima lui Dumnezeu! Știu că ne vom întoarce la El! Și mai știu că trebuie cu toții să parcurgem un drum lung, drumul nostru. Pe acest drum, dacă dorim cu adevărat, ne apropiem pas cu pas de el. Dacă nu dorim să ne apropiem de El, atunci asta nu se va întâmpla automat. E alegerea noastră! Domnul nu ne obligă, dar ne așteaptă, cu emoție paternă, însoțindu-ne cu o mare sensibilitate.

Profetul Ilie l-a ales pe Dumnezeu, îl recunoaște ca singurul Dumnezeu adevărat și luptă pentru ca toți oamenii să îl recunoască așa cum este drept. Ceilalți zei care există și astăzi sub forma satisfacției, a muncii, a banului, a diferitelor forme de putere și posedare a lucrurilor și a oamenilor sunt doar minciună.

Însă alegerea profetului nu e simplă. Îl vedem mergând prin deșert. Cei care nu îl recunosc pe Dumnezeu îi vor moartea. Profetul însuși nu mai are nădejde: ar prefera să moară... pentru ce să se mai chinuie? Dar Domnul îi stă alături și îl hrănește pentru că Dumnezeu tocmai în dificultăți e alături de om și îl întărește. E necesar doar ca omul să deschidă ochii și să îi primească mângâierea. Și apoi să își continuie drumul, propriul drum care conduce la Domnul.

Dar știm noi încotro să mergem? Îl cunoaștem pe Dumnezeu?

În Evanghelia după sf. Ioan (In 6,41-51) iudeii sunt scandalizați de Isus și murmură între ei. Dacă el este fiul lui Iosif, unul pe care ei îl cunosc, ca de altfel toată familia cum poate spune că El e Pâinea coborâtă din cer? 

E greu de acceptat Isus. Noi oamenii preferăm să încadrăm totul în categoriile noastre mentale. Dar realitatea supranaturală, divină, cum o putem limita la schemele noastre?

Isus este Fiul lui Dumnezeu. Cum putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu cel nevăzut fără să îl cunoaștem pe Fiul care s-a întrupat a trăit pe pământ și a rămas cu noi în sacramentul Euharistiei?

Câți oameni nu murmură și astăzi împotriva lui Dumnezeu? Însă acesta nu poate fi încadrat în conceptele noastre. Adesea mi se pare că în loc să ne ridicăm noi cu toată ființa noastră la profunzimea adevărurilor sale încercăm noi să îl transformăm după limitările noastre. Dar El ne stă alături dorindu-ne binele și așteptând să îl alegem pe El pentru că doar El ne dă bucurie, bucurie adevărată!

Apostolul Paul (Ef 4, 30-5,2) ne subliniază căteva atitudini necesare pentru un creștin pe drumul pe care acesta trebuie să meargă. Duhul Sfânt este sigiliul cu care am fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării noastre. Apostolul Paul ne îndeamnă să ne străduim să trăim cu adevărat ca niște fii ai lui Dumnezeu.

Cine vine din inima lui Dumnezeu să se străduiască să se asemenea cu El!

Să ne dea Domnul harul de a-l cunoaște nu din afară ci de a ne întâlni în intimitate cu el: în spovadă, împărtășindu-ne, în adorație, în rugăciune personală, în persoanele de lângă noi!

Lumea îl caută astăzi pe Dumnezeu?

După ce Isus a înmulțit pâinea pentru a sătura pe cei care l-au urmat pentru a-l asculta într-un loc pustiu, acesta se retrage pentru a se ruga. Dar cei săturați de pâine nu pot sta departe de Isus, îl caută (In 6,24-35). 

E o căutare neînțeleasă. Ce caută ei de fapt? Pe Dumnezeu? Un protector? Siguranță? O mângâiere? Pâine?

În dialogul ce urmează mulțimea rămâne pe un plan material, superficial: ea vrea un semn, vrea să vadă și să atingă, dar Isus cere profunzime. El nu vrea doar să ofere ceva trecător ci dorește ca ei să se ridice. Locul omului pe pământ nu e acela de a se opinti de ceea ce e trecător, ceea ce e material. Rolul omului pe pământ e acela de a se ridica sus, acolo unde se află tot ce contează.

Nu ceea ce își poate pierde valoare, ceea ce poate fi furat de cei lacomi oferă necesarul omului. Nici un om nu a fost vreodată satisfăcut cu aceasta. În schimb, atunci când omul ajunge să îl primească pe Isus care este cu adevărat pâinea vieții atunci totul conduce la adevărata bucurie, pace, fericire!

Dar să ne lăsăm provocați: lumea de azi îl mai caută pe Isus? Mulți spun că nu...

Într-adevăr mulți oameni pe care îi întâlnesc îmi dau această impresie... la început... la prima vedere...

Puterea financiară sau fizică a omului poate permite o astfel de căutare? Dar frumusețea și multele posibilități de plăcere?... Un tânăr îl mai caută cu adevărat pe Dumnezeu?...

Eu sunt convins că da!

Știu că e greu să ți se închidă ușa în față! Mulți oameni fac asta și spun că nu le pasă de Dumnezeu, acuză Biserica, preoții, pe cei care frecventează sacramentele... Pentru aceasta, aparent, se simt bine. Dar știți ce tensiune poate fi acolo, în interiorul celor care trăiesc astfel? Cunoaștem noi intimitatea unui om?

E important să ne lăsăm provocați...

Asta înseamă să îi lăsăm pe alții în pace și să ne uităm la noi!

Mulțimea îl întreabă pe Isus: - Ce trebuie să facem? Domnul le răspunde: Cine vine la mine nu va flămânzi și cine crede în mine nu va înseta niciodată!

Nu știu cât de mult credem! Nu știu cât de mult ne încredem în El! Ne apropiem de El cu aroganța unui om care nu greșește cu nimic și care împlinește legea? Suntem reci împlinitori ai datoriilor de a merge la Liturghie? Ori slăbiciunea noastră, dificultatea pe care o trăim, păcatul nostru ne blochează încrederea în bunătatea lui?

Nu l-am vazut pe Isus invadându-ne intimitatea. Nu! El se retrage, e discret, se roagă și... ne așteaptă. Ne așteaptă să ne parcurgem drumul spre El, drumul nostru!

Să ne dea Domnul harul de a fi statornici și plini de bucurie ca să trăim cu adevărat în iubirea lui!

Campus vocational la Liceul Teologic romano-Catolic “Sf. Francisc de Assisi“ din Roman

În perioada 17-19 aprilie 2012 la Liceul Teologic Romano-Catolic “Sf. Francisc de Assisi“ din Roman s-a desfășurat campusul vocațional “Veniți și vedeți“.

În timpul pe care îl trăim, oricât de dificil ar fi cu toții ar trebui să recunoaștem că avem parte de multe daruri din partea lui Dumnezeu. Poate că uneori, fiind multe aceste daruri nu le găsim suficientă atenție însă ele rămân daruri pentru noi.

Anul acesta am experimentat din nou ce înseamnă să te bucuri de învierea Domnului alături de tineri curioși și plini de viață. Ca orice drum pe care îl parcurgem și acesta e o posibilitate de formare și de îmbogățire reciprocă. Nu e puțin lucru să vezi oameni care se bucură de viață, care doresc să crească frumos în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, tineri care dincolo de a se lăsa limitați doar de posibilități tehnice și alte ispite cotidiene le lasă pentru câtva timp pentru a cunoaște mai mult, pentru a se întâlni și pentru a se lăsa atinși de bucurie, de bucuria învierii.

Programul pregătit de frații din echipa formativă și de profesori de la instituția noastră de învățământ a fost ghidat de Cuvântul Domnului care dă curaj celor care vor să îl trăiască, a cuprins diferite prezentări și discuții în grupuri cu privire la viața Sf. Francisc de Assisi, la carisma franciscanilor conventuali și istoria lor, și o prezentare a Liceului Teologic Romano-Catolic “Sf. Francisc de Assisi“ din Roman. În mod firesc nu au lipsit momente de relaxare oferite de elevii noștri în cadrul unui spectacol cât și întreceri sportive.

Suntem bucuroși de asemenea de participarea celor veniți din Galați, Târgu-Frumos, Berzunți, Cacica, Săbăoani, Pustiana, Luizi-Călugăra, Nicolae Bălcescu, Iugani, Talpa, cât și de colaborarea preoților din parohiile care ne-au ajutat și care ne-au fost de mare folos.

Binele pe care îl facem, ceea ce dorim să construim îmbrăcăm în haina credinței și a speranței cerând de la Domnul cel înviat harul de a ajunge cu toții la adevărata iubire!

Liceul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Francisc de Assisi" Roman: Veniți si vedeti! (Invitatie la campus)

Liceul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Francisc de Assisi" Roman: Veniți si vedeti! (Invitatie la campus)

Documentul de infiintare a Provinciei “Sf. Iosif, sotul Preacuratei Fecioare Maria“, din Moldova a Ordinului Fratilor Minori Conventuali (Franciscani)

Mai aproape...

Împarte cu cel care nu e ca tine!

Generația aceasta este o generație perfidă; ea cere un semn (Lc, 11,29).  Aceste cuvinte aparțin lui Isus. Sunt cuvinte spuse de multă vreme… Oare mai au astăzi vreo legătură cu noi?...

Lumea în care trăim, această lume tensionată în care trăim parcă fără încetare știe să ridice degetul arătător cerând, văitându-se, acuzând. Această lume în care noi trăim cere… cere fără să se oprească… 

Această acțiune parcă vrea să fie dovada superiorității, a autorității, a dreptății pe care doar propria persoană o deține și nimeni altcineva.

Dacă așa e printre oameni, tot astfel se petrece în relație cu Dumnezeu. Se merge la Dumnezeu, oriunde îl întâlnim și îi cerem: îi cerem ajutor, îi cerem explicații, îi cerem socoteală, îl învățăm calea, îi spunem cum să lucreze în lume, îi spunem să nu ne deranjeze, sau chiar că nu există până când profundul inimii noastre nu îi cere un colocviu…

Iona a fost un semn pentru niniviteni (Lc 11, 30) ne spune Isus.

Acesta este următorul pas necesar. A cere… de la sine, de la propria persoană. Acesta e modul minunat în care devenim persoane conștiente de sine, cu picioarele pe pământ. Nu știu cât de mult am eu dreptul să cer de la alții cât am datoria să ofer din ceea ce eu sunt, ce am, din tot ceea ce am primit până acum!

A oferi, a da de pomană… a trăi caritatea… a iubi!

Această lume în care trăim are nevoie de noi. Nu știu dacă are nevoie de o bucată de pâine sau de un leu. Nu știu dacă această lume are nevoie omul puternic care oferă celui slab din preaplinul propriu.

Convingerea mea este că lumea aceasta are nevoie de un chip cu ochii mari care se apropie să se ofere cu totul… acceptându-și limitele și neputințele. Lumea aceasta a noastră nu are nevoie de aroganța omului îmbogățit și aparent important care îi aruncă ajutor, nu! Lumea aceasta are nevoie de chipul profund al văduvei care oferă strictul necesar pentru viață (cf. Mc 12,41-44). Lumea are nevoie de inima unui străin necredincios, cum era considerat un samaritean (cf. Lc 10, 29-35), care se oprește pe cale și care dă lecții multora care se simt aproape de Domnul, dar poate mai au de făcut mulți pași…

Unde este semnul?

Semnul nu va fi niciodată un act magic sau un spectacol. Acestea nu construiesc. Scopul minunilor lui Dumnezeu nu e acela de a surprinde. Minunile lui Dumnezeu reprezintă o chemare. Acesta e scopul lor. Dumnezeu cheamă la sine pentru că știe că doar în inima lui e pace, e bine!

Profetul Iona nu a vrut inițial să fie un semn, ne spune Sfânta Carte. Profetul Iona a fugit, a vrut să scape. Nu era interesat de niniviteni. Nu se simțea responsabil pentru mântuirea lor. Parcă îl și vedem fugind și strigându-și pentru a se convinge: Nu e treaba mea! Nu mă interesează! Vreau să fiu liber! Vocația lui era însă alta. Nu putea fugi de misiunea lui. Astfel că profetul Iona s-a întors din fuga lui și s-a pus la muncă. Astfel a devenit un semn…

Caritatea este forța care schimbă lumea, spune papa Benedict al XVI-lea. Doar astfel ceea ce nu place se poate transforma... Doar astfel ceea ce e ascuns va ieși la lumină și ne va bucura. Creația e minunată pentru că e creată de Dumnezeu care singur este bun (cf. Mt 19,17b) și care ne dorește asemănători la chip și asemănare așa cum ne-a creat (cf. Gen 1,26).

Noi trebuie doar să facem partea noastră!

Când pornesti la drum... sa taci!

Ceva în tine a vorbit: gata, e timpul! Apoi ai început să te miști... Pui întrebări... mai întâi ție însuți, apoi celorlalți de lângă tine. Ai început să îți mesteci bine gândul, intenția: cum? când? de ce? oare...? dar dacă...?

A venit apoi momentul să te decizi. Ai luat hotărârea! Ehe... începe alt moment de mișcare. Fă bagajul... dă totul afară ca să așezi în valiză ce ai nevoie... Vezi de drum... cu ce? cât?

Acestea și altele asemenea sunt necesare și normale... Faci zarvă mare. Asta e pentru că ceea ce faci trebuie să faci bine, să fie un lucru cu adevărat bun, să reușești!

Dar... când pornești la drum... să taci!

Când pornești la drum nu mai spune nimic. Nu te lăsa cuprins de teamă, de nici o neliniște...ai pregătit totul bine?... Cu siguranță va mai fi rămas ceva nerezolvat, ceva uitat. Cu siguranță ceva trebuia făcut mai bine, nu?

Când pornești la drum trebuie să ai încredere! A porni la drum înseamnă să cauți bucuria. Însă aceasta nu se găsește fără Acela care te-a chemat la bucurie. Iar dacă El te-a chemat înseamnă că El va avea grijă! Și asta este de ajuns!

Când pornești la drum... să taci!

Trebuie să taci pentru că ai nevoie să auzi niște șoapte... Cel care te călăuzește și îți îndrumă pașii îți șoptește neîncetat ceva. Uneori pe drum se face gălăgie. Atunci auzi mai greu. Dar tu să taci. În libertatea tăcerii vei auzi șoapta de care ai nevoie.

Când taci vei fi mai atent. Ceea ce e în jurul tău nu va fi neînsemnat. Totul își va regăsi importanța. Mai ales persoanele din jur, minunile lui Dumnezeu pe care le întâlnești la tot pasul, însuși chipul Său luminos nu îl vei putea pierde din neatenție.

Sunt convins: când pornești la drum... să taci!

Lecția împăratului care făcea metanie săracilor cu viață sfântă

A fost un împărat mare și bogat și slăvit și i s-a întâmplat lui a călători într-o trăsură aurită și înconjurată de ostaşi, precum se cade împăraţilor. Deci, a întâlnit doi oameni îmbrăcaţi în haine rupte și proaste, traşi la față și galbeni; însă, împăratul îi cunoştea pe ei, că prin obosire trupească și cu osteneala postului şi cu sudoare, îşi cheltuiseră trupul. Şi cum i-a văzut pe ei, a sărit îndată din trăsură şi, căzând la pământ, s-a închinat lor. Apoi, sculându-se, îi îmbrăţişa cu dragoste şi-i săruta. Dar dregătorii lui nu se învoiau cu acestea şi cârteau, că făcea ce nu se cade slavei împărăteşti. Însă ei, nepricepându-se, nici îndrăznind a-1 mustra în faţă, au spus fratelui împăratului să grăiască cu el, zicându-i: „Nu ți se cade a defăima slava coroanei împărăteşti”. Dar acesta, grăind fratelui său, împăratul i-a dat un răspuns pe care fratele său nu 1-a înţeles.

Deci, avea obicei împăratul acela, când da cuiva un răspuns de moarte, trimitea la poarta lui un vestitor, ca prin trâmbiţă de moarte să afle porunca cea împărătească, iar glasul trâmbiţei îl cunoşteau toţi, că vinovat se face acela de osândire la moarte. Şi, făcându-se seara, a trimis împăratul o trâmbiţă de moarte, ca să trâmbiţeze la poarta casei fratelui său. Iar acesta cum a auzit trâmbiţa de moarte, nu mai înţelegea nimic și la aceasta s-a gândit toată noaptea. Iar a doua zi, îmbrăcându-se în haine de mâhnire şi de plângere, împreună cu femeia și cu fiii săi, au mers la palatul împăratului şi au stat înaintea uşilor, plângând și tânguindu-se. Deci, l-a chemat împăratul la sine şi, dacă l-a văzut tânguindu-se, i-a zis: „O, nepriceputule, te-ai înfricoşat atâta de un vestitor al fratelui tău, celui asemenea născut ca tine şi cinstit, faţă de care nu te ştii vinovat nicidecum. Apoi, cum ai adus părere de ocară asupra mea, că am sărutat cu smerenie pe vestitorii Dumnezeului meu, care mi-au însemnat mie moartea, cu mai mare glas decât trâmbiţa? Şi înfricoşătoare îmi este întâlnirea eu El, că eu îmi ştiu păcatele cele mari şi multe, pe care le-am săvârşit. Deci, iată, am ales un chip ca acesta, ca să te înveţi din însăşi mustrarea ta. Asemenea, degrabă voi mustra, la arătare, şi pe cei ce s-au întocmit cu tine la defăimarea cea asupra mea”. Astfel grăind, și pe fratele său învăţându-1, i-a dat drumul să meargă la casa lui.

După aeeea, a poruncit împăratul să se facă patru sicrie de lemn. Şi a hotărât ca două dintr-însele să se învelească cu aur, dar să se pună în ele oase de morţi; apoi, cu piroane de aur, le-a încuiat. Iar pe celelalte două le-a uns cu răşină şi cu smoală şi le-a umplut cu pietre scumpe şi cu mărgăritare de mult preţ şi toate binemirositoare miresme şi le-a înfăşat pe ele cu nişte ţesături aspre de păr. Şi a chemat pe dregătorii, cei ce se smintiseră de dânsul pentru întâmpinarea smerită a celor doi oameni, şi a pus cele patru sipete înaintea lor, ca să socotească de cât preţ sunt vrednice cele aurite şi de cât preţ cele unse cu răşină. Iar ei, pe cele aurite le-au preţuit, zicând că de mult preţ sunt vrednice, că le socoteau pline de împărăteşti coroane și brâie. Iar cele unse cu smoală şi cu răşină, ziceau că sunt de un preţ mic şi prost. Deci, le-a zis lor împăratul: „Am ştiut eu că aşa se cuvine a vă grăi vouă, că ochi trupeşti şi trupesc chip aveţi, dar aici nu se cade a socoti aşa, ci a vedea și cu ochii sufletului, pe cele ce sunt înlăuntru, fie cinste, fie necinste”. Şi a poruncit împăratul să deschidă sipetele cele aurite şi, deschizându-le, rău miros a ieşit dintr-însele şi, aşa, s-a văzut că sunt nevrednice de preţuire. Şi le-a zis lor împăratul: „Acesta este chipul celor ce sunt îmbrăcaţi în haine luminoase şi slăvite, mândrindu-se cu multă putere şi slavă, iar înlăuntru sunt pline de oase moarte şi de lucruri rele". După aceea, a poruncit să deschidă pe cele unse cu răşină şi cu smoală. Şi, deschizându-le pe acestea, i-a veselit pe cei ce erau acolo cu strălucirile ce se aflau într-însele şi cu buna mireasmă ce ieşea din ele. Deci, le-a zis împăratul: „Oare, ştiţi cu cine se aseamănă sipetele acestea? Ele sunt asemenea cu acei oameni smeriţi, ce erau îmbrăcaţi în haine simple, al căror chip din afară văzându-l voi, aţi socotit defăimare a coroanei împărăteşti, plecăciunea mea până la pământ înaintea lor. Dar eu m-am minunat de dânşii, cunoscând cu ochii sufletului frumuseţea şi cinstea lor sufletească şi i-am socotit mai buni decât coroanele, mai buni şi mai cinstiţi decât împărăteştile mese”. Şi aşa, împăratul a înfruntat pe dregătorii săi şi i-a învăţat a nu se sminti de cele văzute cu ochii trupului, ci să ia aminte, cu ochii sufletului, la cele dinlăuntru.

Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

(Proloage, Pilda Sfântului Varlaam despre bogați și săraci, în ziua douăzeci și opta a lunii noimebrie, volumul I, septembrie-februarie, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2001, pp. 488-489)