Dacă trebuie...

Ucenicul Domnului l-a rugat să se adreseze Tatălui.
El a luat cuvântul. Însa a spus așa:
- Dacă trebuie... Și a continuat flegmatic, cu dezinteres, chiar jignitor...

Tatăl nostru...

Și atunci ucenicul s-a gândit că e prea mult. Așa nu se poate.

Stop!

E nevoie de altceva. Dacă ar realiza omul ceea ce este cu adevărat!

De fapt omul vorbește despre sinceritate, despre adevăr, despre concret, despre viață... Și totuși... acest om care spune că e sincer cu viața e departe de minciună sau trăiește în inima minciunii?

Ce este omul în fața lui Dumnezeu? Popoarele nu sunt decât un fir de nisip pe un cântar afirmă psalmistul.

Depinde persepctiva din care privim.
Raportul real poate că e mai dur decât afirmația psalmistului. Uneori omul spune că Dumnezeu nu există (și cel ce se afirmă a fi nepăsător față de Creator e înfometat și însetat...).

Dar pentru Domnul?
Se vede că El gândește diferit, foarte diferit.
Nu asta citim în scrierile din Evanghelie?
Dreptatea lui e alta. Pentru el omul e important. Foarte important. Cel mai important din toată creația!
Astfel că nu mai contează multe: limite, păcate,  tot felul de dificultăți, ale femeii păcătoase, ale unor vameși precum Zaheu sau Matei, ale unor învățători ai legii, ale unui tâlhar... oameni care se oresc din drumul lor pentru a merge cu Domnul, alături de El, pe un nou drum!

Dacă trebuie...

Parcă e cam dur să te afișezi cu o astfel de atitudine...
Aroganța|:
- cel mai grav păcat! Bariera care nnu îl lasă pe Creator să creeze în priopria viață!
- Nisipul care se consideră mai valoros decât cel care îl ține în mână!

Dacă trebuie...

Cunoaștere în întâlnire

Cum ți se pare când un tânăr spune că nu știe să se roage și că nici nu crede în Dumnezeu?... Poate că e o realitate normală pentru timpul nostru...

De fapt cine poate spune că îl cunoaște pe Dumnezeu? Tu îl cunoști? Cât de bine îl cunoști?

Știu că noi venim din inima lui Dumnezeu! Știu că ne vom întoarce la El! Și mai știu că trebuie cu toții să parcurgem un drum lung, drumul nostru. Pe acest drum, dacă dorim cu adevărat, ne apropiem pas cu pas de el. Dacă nu dorim să ne apropiem de El, atunci asta nu se va întâmpla automat. E alegerea noastră! Domnul nu ne obligă, dar ne așteaptă, cu emoție paternă, însoțindu-ne cu o mare sensibilitate.

Profetul Ilie l-a ales pe Dumnezeu, îl recunoaște ca singurul Dumnezeu adevărat și luptă pentru ca toți oamenii să îl recunoască așa cum este drept. Ceilalți zei care există și astăzi sub forma satisfacției, a muncii, a banului, a diferitelor forme de putere și posedare a lucrurilor și a oamenilor sunt doar minciună.

Însă alegerea profetului nu e simplă. Îl vedem mergând prin deșert. Cei care nu îl recunosc pe Dumnezeu îi vor moartea. Profetul însuși nu mai are nădejde: ar prefera să moară... pentru ce să se mai chinuie? Dar Domnul îi stă alături și îl hrănește pentru că Dumnezeu tocmai în dificultăți e alături de om și îl întărește. E necesar doar ca omul să deschidă ochii și să îi primească mângâierea. Și apoi să își continuie drumul, propriul drum care conduce la Domnul.

Dar știm noi încotro să mergem? Îl cunoaștem pe Dumnezeu?

În Evanghelia după sf. Ioan (In 6,41-51) iudeii sunt scandalizați de Isus și murmură între ei. Dacă el este fiul lui Iosif, unul pe care ei îl cunosc, ca de altfel toată familia cum poate spune că El e Pâinea coborâtă din cer? 

E greu de acceptat Isus. Noi oamenii preferăm să încadrăm totul în categoriile noastre mentale. Dar realitatea supranaturală, divină, cum o putem limita la schemele noastre?

Isus este Fiul lui Dumnezeu. Cum putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu cel nevăzut fără să îl cunoaștem pe Fiul care s-a întrupat a trăit pe pământ și a rămas cu noi în sacramentul Euharistiei?

Câți oameni nu murmură și astăzi împotriva lui Dumnezeu? Însă acesta nu poate fi încadrat în conceptele noastre. Adesea mi se pare că în loc să ne ridicăm noi cu toată ființa noastră la profunzimea adevărurilor sale încercăm noi să îl transformăm după limitările noastre. Dar El ne stă alături dorindu-ne binele și așteptând să îl alegem pe El pentru că doar El ne dă bucurie, bucurie adevărată!

Apostolul Paul (Ef 4, 30-5,2) ne subliniază căteva atitudini necesare pentru un creștin pe drumul pe care acesta trebuie să meargă. Duhul Sfânt este sigiliul cu care am fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării noastre. Apostolul Paul ne îndeamnă să ne străduim să trăim cu adevărat ca niște fii ai lui Dumnezeu.

Cine vine din inima lui Dumnezeu să se străduiască să se asemenea cu El!

Să ne dea Domnul harul de a-l cunoaște nu din afară ci de a ne întâlni în intimitate cu el: în spovadă, împărtășindu-ne, în adorație, în rugăciune personală, în persoanele de lângă noi!

Lumea îl caută astăzi pe Dumnezeu?

După ce Isus a înmulțit pâinea pentru a sătura pe cei care l-au urmat pentru a-l asculta într-un loc pustiu, acesta se retrage pentru a se ruga. Dar cei săturați de pâine nu pot sta departe de Isus, îl caută (In 6,24-35). 

E o căutare neînțeleasă. Ce caută ei de fapt? Pe Dumnezeu? Un protector? Siguranță? O mângâiere? Pâine?

În dialogul ce urmează mulțimea rămâne pe un plan material, superficial: ea vrea un semn, vrea să vadă și să atingă, dar Isus cere profunzime. El nu vrea doar să ofere ceva trecător ci dorește ca ei să se ridice. Locul omului pe pământ nu e acela de a se opinti de ceea ce e trecător, ceea ce e material. Rolul omului pe pământ e acela de a se ridica sus, acolo unde se află tot ce contează.

Nu ceea ce își poate pierde valoare, ceea ce poate fi furat de cei lacomi oferă necesarul omului. Nici un om nu a fost vreodată satisfăcut cu aceasta. În schimb, atunci când omul ajunge să îl primească pe Isus care este cu adevărat pâinea vieții atunci totul conduce la adevărata bucurie, pace, fericire!

Dar să ne lăsăm provocați: lumea de azi îl mai caută pe Isus? Mulți spun că nu...

Într-adevăr mulți oameni pe care îi întâlnesc îmi dau această impresie... la început... la prima vedere...

Puterea financiară sau fizică a omului poate permite o astfel de căutare? Dar frumusețea și multele posibilități de plăcere?... Un tânăr îl mai caută cu adevărat pe Dumnezeu?...

Eu sunt convins că da!

Știu că e greu să ți se închidă ușa în față! Mulți oameni fac asta și spun că nu le pasă de Dumnezeu, acuză Biserica, preoții, pe cei care frecventează sacramentele... Pentru aceasta, aparent, se simt bine. Dar știți ce tensiune poate fi acolo, în interiorul celor care trăiesc astfel? Cunoaștem noi intimitatea unui om?

E important să ne lăsăm provocați...

Asta înseamă să îi lăsăm pe alții în pace și să ne uităm la noi!

Mulțimea îl întreabă pe Isus: - Ce trebuie să facem? Domnul le răspunde: Cine vine la mine nu va flămânzi și cine crede în mine nu va înseta niciodată!

Nu știu cât de mult credem! Nu știu cât de mult ne încredem în El! Ne apropiem de El cu aroganța unui om care nu greșește cu nimic și care împlinește legea? Suntem reci împlinitori ai datoriilor de a merge la Liturghie? Ori slăbiciunea noastră, dificultatea pe care o trăim, păcatul nostru ne blochează încrederea în bunătatea lui?

Nu l-am vazut pe Isus invadându-ne intimitatea. Nu! El se retrage, e discret, se roagă și... ne așteaptă. Ne așteaptă să ne parcurgem drumul spre El, drumul nostru!

Să ne dea Domnul harul de a fi statornici și plini de bucurie ca să trăim cu adevărat în iubirea lui!