Un moment deosebit de profund din viața sf. Francisc de Assisi este acela numit perfecta laetitia...
Într-o zi, Francisc pleca de la Perugia împreuna cu fratele Leon spre biserica Sf. Maria a Îngerilor. În acest context sfântul vorbeste despre adevarata bucurie.
Era o zi de iarna. Era foarte frig, batea tare vantul. Fratele Leon mergea inainte. Francisc la un moment dat incepu sa vorbeasca despre adevarata bucurie spunand: „Frate Leon, daca s-ar intampla, din bunavointa Domnului, ca fratii minori oriunde s-ar afla ca toti sa dea un minunat exemplu de sfintenie si de harnicie, noteaza si scrie ca aceasta nu este adevarata bucurie”.
Mergand in continuare sfantul Francisc il chema din nou spunandu-i de aceasta data: „O, frate Leon, chiar daca un frate minor ar reda vederea celor orbi, i-ar vindeca pe cei schilozi, i-ar alunga pe demoni, ar reda auzul celor surzi, i-ar face pe paralitici sa mearga, i-ar face pe cei muți sa vorbeasca si mai mult pe cei morti de patru zile sa invie... scrie ca in asta nu sta adevarata bucurie”.
Continuandu-si drumul, Sfantul Francisc il striga din nou: „O, frate Leon, daca un frate minor ar vorbi toate limbile si ar cunoaste toate scrierile si toata stiinta si ar stii sa prezica si sa reveleze nu doar viitorul dar si secretele cele mai ascunse ale oamenilor, scrie ca nici aici nu se gaseste adevarata bucurie”.
Mai incolo pe drum sfantul Francisc il chema cu glas hotarat: „O, frate Leon, mielul lui Dumnezeu, chiar daca fratele minor ar vorbi limba ingerilor, ar cunoaste misterele stelelor, toate calitatile ierburilor, i s-ar fi revelat toate bogatiile pamantului si toate virtutile pasarilor, a pestilor, a pietrelor, ale apelor, scrie ca nici aici nu e adevarata bucurie”.
Si mergand in continuare, putin mai incolo sfantul Francisc isi chema tovarasul de calatorie: „O, frate Leon, chiar daca fratele minor ar stii sa predice atat de bine incat sa se converteasca toti necredinciosii la credinta in Cristos, scrie ca nu aceasta este adevarata bucurie”.
Mergand in continuare cativa kilometri, cu multa admiratie fratele Leon intreba: „Parinte, te rog, din dragoste pentru Dumnezeu, spune-mi, unde este adevarata fericire?”
Iar sfantul Francisc ii raspunse: „Cand vom ajunge la Sfanta Maria a Ingerilor udati de ploaie, infrigurati din cauza zapezii, murdari de noroi si flamanzi din cauza drumului lung parcurs vom bate la poarta conventului. Fratele portar va intreba: Cine sunteti? Noi ii vom raspunde: suntem doi frati de-ai tai. El nerecunoascandu-ne, va spune ca suntem doi impostori, hoti care fura pomana celor saraci si nu ne va deschide lasandu-ne afara in frigul zapezii, in ploaie si infomatati in timpul noptii. Atunci daca noi traind aceasta nedreptate suportand-o cu rabdare si umilinta fara sa vorbim de rau pe fratele nostru si chiar mai mult gandind ca el ne cunoaste, dar ca Domnul vrea toate astea pentru a ne pune la incercare, atunci, frate Leon, scrie ca aceasta este adevarata bucurie.
Iar noi chiar mahniti fiind, vom continua sa batem la usa, iar fratele portar enervat va iesi si ne va trata ca pe niste hoti, ne va brusca si va striga la noi spunand: plecati, mergeti in alta parte pentru ca aici nu este de mancare, nu veti dormi aici. Iar daca toate acestea le vom suporta cu rabdare, cu bucurie si cu buna dispozitie, atunci scrie frate Leon ca aceasta este adevarata bucurie.
Iar noi, constransi de foame, de frig si noapte vom continua sa batem la poarta plangand si cerand din dragoste pentru Domnul nostru fratelui portar sa ne lase sa intram. Iar acesta furios pentru aceasta insistenta ne va ameninta ca ne va da o lectie rasunatoare si chiar iesind ne-ar lovi cu o bata groasa si dupa aceea ne-ar lasa cazuti prin zapada dupa o bataie buna. Daca noi vom suferi asta cu rabdare si bucurie gandindu-ne la suferintele lui Cristos cel binecuvantat caci doar din dragoste pentru el trebuie sa suportam asta, draga frate Leon, noteaza ca in asta consta adevarata bucurie.
Asculta acum concluzia, frate Leon: printre toate harurile Duhului Sfant si darurile pe care Dumnezeu le daruieste credinciosilor sai, este acela de a te depasi din dragoste pentru Dumnezeu pentru a suferi nedreptati si dureri, dar nu putem cu asta sa ne mandrim si sa ne slavim pentru ca am suportat astfel de mizerii si de privatiuni pentru ca aceste merite apartin lui Dumnezeu. De fapt Sfintele Scripturi spun: ce iti apartine tie care sa nu iti fi fost daruite de Dumnezeu? Iar daca tu ai primit un har de la Dumnezeu de ce te mandresti ca si cum ar fi propria ta realizare? Noi ne putem mandri in crucea noastra facuta din suferinta si lipsuri. In Scriptura este scris: nu vreau sa ma mandresc decat in crucea Domnului nostru Isus Cristos”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu