Craciun frumos afara dar mai ales in interior iti doresc!

Sper ca nu te-ai speriat de frig!

Sper ca ai iesit putin din casa!

Sper ca ai observat si tu ca dincolo de intunericul ce te inconjoara parca, o lumina straluceste!

Nu ti s-a parut ca e o invitatie pentru tine?

Sa iesi afara... Sa inveti sa privesti, cu ochii deschisi si mai ales cu inima... Poate sunt lucururi foarte adevarate pe care nu le-ai observat pana acum... Ce zici?

Oameni tremurand de frig, de teama, oameni care simt neputinta si singuratatea, dispretul...

Iti doresc sa simti mereu ca cineva te ia in brate si te saruta cu bucurie!

Si iti mai doresc sa te lasi imbratisat!

Cristos s-a nascut!

Ucenic activ in ziua de azi!

Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze. (Lc 9,23)
Parcurgând drumul nostru obișnuit zilnic simțim uneori și puțină oboseală din cauza drumului sau avem poate momente de ezitare ori chiar de dezorientare. De aceea avem nevoie să ne oprim din drum și să ne reorientăm.
Să ne îndreptăm privirea spre fragmentul de la început din Evanghelia după sfântul Luca. Isus transmite celor care doresc să îl urmeze că e nevoie să își poarte mereu crucea după ce au renunțat întru totul la sine. Simplu? Greu? Imposibil? Interesant?
Trăim cu toții în lume, dar să nu uităm că nu aparținem lumii. Suntem călători și oaspeți aici. Locul nostru e în altă parte. Acolo ne îndreptăm. Totuși nu putem face abstracție de lumea în care trăim, de influiența ei asupra noastră, de datoria noastră față de ea, de rolul nostru. Modalitatea lumii de a gândi și de a acționa ne atinge. Lumea dorește să îi aparținem cu totul. Însă noi nu îi aparținem ci din contră suntem atât de diferiți!
Dacă vrea cineva să vină după mine…
Pentru a-l urma pe Cristos ni se cere o alegere conștientă, dăruire totală și o renunțare bucuroasă la sine pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să se prezinte celor care nu îl cunosc.
Crezi că trebuie să fii preot sau persoană consacrată lui Dumnezeu pentru a împlini aceasta? Oare un tânăr elev, student, tată sau mamă nu îl poate arăta altora pe Dumnezeul în care se încred? Dacă te încrezi cu adevărat în El nu prea ai cum să nu arăți asta!
Un tânăr mergând la un părinte din deșert a întrebat cum poate să renunțe la lume. I s-a răspuns că nu trebuie să își facă griji în această privință pentru că cel care îl urmează pe Isus nu este iubit de lume; aceasta îl respinge.
Aceasta e o dificultate greu de suportat uneori! Știți vreun om care dorește să fie disprețuit, respins, izolat, ironizat și să se complacă în astfel de atitudini? A trăi ceea ce propune Evanghelia nu e prea atractiv în unele momente…
Mentalitatea lumii e aproape de noi? Relațiile cu propria persoană, cu părinții, cu prietenul, nu sunt ele trecute prin sita ei? De câte ori folosim exprimări de genul: ăsta e mersul!, nu mai e ca pe vremea…, e la modă acum!... Și atunci ne conformăm și noi.
Iar când vine vorba de apropierea de Domnul se petrec altele… E duminică. Merg la biserică pentru că așa se face; merg cu părinții… E un botez, e o căsătorie… tradiție…
Oare… Acum e momentul să fac o alegere. Să mă întâlnesc cu Cineva! Cu cel care dăruiește… cu adevărat! Și nu doar bani sau influiență.
Într-o biserică a fost reprezentată scena nașterii acoperită de umbra crucii. O relație tulburătoare? Crudă? Neplăcută? Fără speranță? Un copil angelic se naște pentru a muri pe cruce… Asta e viața unui om? La asta suntem chemați?
Crucea, jertfa, suferința nu sunt privite cu disperare de un creștin pentru că au valoare înaintea lui Dumnezeu. Crucea nu aduce bucurie prin ea însăși. Asta nu s-a înțeles de când a fost considerată scandal și nebunie. Ucenicul, cel care vrea să îl urmeze pe Isus, acceptă crucea ca să o poarte până la capăt cu pace pentru că privește la cel care creează, iubește, iartă!
Mai mult, un ucenic al Domnului își trăiește călătoria în mod activ. Ceea ce întâlnește pe cale nu primește pentru că nu are de ales și pentru că dorește să împlinească. Ucenicul este activ căutând în fiecare clipă să se apropie de idealul lui, Învățătorul, Isus Cristos!
Un moment esențial în viața unui ucenic este acela de a se întreba despre sine, despre Învățător, despre ideal.
Învățătorul este cel care conduce spre ideal. Cel care folosind unele unelte curăță terenul de cele nefolositoare pentru a planta acele lucruri care aduc rod. Acțiunea lui însă e întărită de propriul exemplu.
Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze. (Lc 9,23)
Acesta este exemplul său! Nu trimite doar pe ucenici cu crucea în spate ci el e primul. Coborând la noi se despoaie de propria slavă, se așează pe așternut de paie, printre oameni cu renume nu tocmai bun (ciobanii), crește ascultător, în sărăcie, apoi săvârșește faptele de iubire adresate oamenilor de Dumnezeu fără să fie apreciate și bine primite, iar apoi își încununează misiunea cu jertfă, umilire, durere, moarte.
La aceasta ne cheamă Învățătorul… Ne cheamă la faliment?
Cei care rămân fără speranță se opresc aici. Ei nu reușesc să vadă mai departe. Alții nu îndrăznesc să se încreadă total și se blochează târâindu-se printre două drumuri diferite. Bâjbâind fără convingere sunt bătuți într-o parte și alta de vânt și ajung să se rătăcească.
Acum vă anunț că s-a întâmplat un fapt deosebit! Cristos a înviat! Misterul crucii nu a rămas blocat în întunericul morții ci a fost încununat cu lumina învierii.
Aceasta e bucuria ucenicului care își poartă crucea. Cel care își duce crucea nu o târăște ci cu hotărâre o poartă în ființa sa căci își găsește tăria privind spre învierea lui Cristos care îi este lui însuși profețită.

Papa Ioan-Paul al II-lea și Precurata Fecioară Maria

Încă de la începutul vocaţiei sale, Papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut intervenţia Preacuratei Fecioare Maria. Vorbind despre experienţa sa de copil şi de student în cartea Dar şi Mister, el descrie veneraţia faţă de Mama lui Isus care a provenit din familie şi din parohia din Wadowice. În fiecare dimineaţă, tânărul Karol se ruga înainte de a începe orele la şcoală într-o capelă. Devenind matur, intrând într-un grup numit Rozariu viu în parohie, se ivi pentru el dubiul că devoțiunea mariană ar dăuna în mod negativ cultului datorat lui Cristos. Spune Papa: eram deja convins că Maria ne conduce la Cristos, dar în acea perioadă am început să înțeleg că și Cristos ne conduce la Mama sa. A fost un moment în care am pus într-un oarecare mod în discuție cultul meu pentru Maria, considerând că el, mărindu-se într-un mod excesiv, s-ar termina prin a compromite supremația cultului datorat lui Cristos (Dar și Mister, 38). Acest dubiu a dispărut după lecturarea și meditarea Tratatului despre adevărata devoțiune către Sfânta Fecioară al sfântului Louis Marie Grignon de Montfort. Doctrina acestui sfânt a exercitat o influență profundă în ceea ce privește devoțiunea mariană a multor credincioși și asupra propriei mele vieți. E vorba despre o doctrină trăită, de o importantă profunzime ascetică și mistică, exprimată printr-un stil viu și înflăcărat, care utilizează adesea imagini și simboluri. (Scrisoare către religioșii și religioasele Familiei Montafortine din 8 decembrie 2003, n. 1).
Prezența Mariei în Pontificatul lui Ioan Paul al II-lea o putem observa din două perspective: din punct de vedere obiectiv vom observa scrierile sale, iar din punct de vedere subiectiv și existențial vom constata prezența Mariei în viața lui, nu doar în devoțiunea mariană pe care a trăit-o și a fost atât de cunoscută întregii Biserici, ci și în întreg itinerariul său spre Dumnezeu pe care l-a trăit alături de Mama lui Isus.

Pelerinajele mariane 

Fiecare pelerinaj este un timp forte în viața spirituală a creștinului care descoperă astfel puterea rugăciunii, care unifică ființa și care este izvorul mărturiei pe care fiecare este chemat să o dea în misiunea sa. Împreună cu Maria, devenim smeriți fii în mâinile Domnului, cerând iertare pentru vinele noastre și regăsind astfel bucuria copiilor lui Dumnezeu, care știu că sunt în mod infinit iubiți și care probează așadar o dorință profundă de convertire (Scrisoare cu ocazia celui de-al 50-lea aniversar al aparițiilor de la Banneux (Belgia) din 31 iulie 1999, n. 4). Astfel scria Papa în 1999, arătând tema pelerinajului marian ca pe o importantă școală de rugăciune și convertire. Pentru Papa pelerinajul era o experienţă, fundamentală în viaţa fiecărui om, iar el s-a făcut pelerin de la începutul pontificatului său: puţin după alegerea pe scaunul lui Petru, s-a dus în pelerinaj în Polonia pentru a vizita sanctuarul de la Częstochowa, iar din acel moment nu s-a oprit niciodată să meargă la sanctuarele mari din Europa şi din toată lumea, pentru a-şi reafirma de fiecare dată propria devoţiune şi dorinţa de a se încredinţa total Preacuratei.
La ultimul pelerinaj de la Lourdes, din august 2004, pelerin cu pelerinii, bolnav printre bolnavi, a vrut să arate tuturor, încă o dată, fără teamă, totala sa încredinţare Preacuratei: Sunt cu voi, dragi fraţi şi surori, ca un pelerin la Preacurata; rugăciunile şi speranţele voastre mi le fac mie; împărtăşesc cu voi o perioadă a vieţii caracterizată de suferinţă fizică, dar pentru aceasta nu sunt mai puțin fecund în planul minunat al lui Dumnezeu. Împreună cu voi, mă rog pentru aceia care s-au încredințat rugăciunii noastre (Salut către bolnavi din 14 august 2004). Maria este pentru Papa și modelul însuși al pelerinajului: tăcerea, rugăciunea, încredințarea totală lui Dumnezeu: cu ale sale cuvinte și cu tăcerea sa Fecioara Maria stă în fața noastră ca model pentru călătoria noastră. Este o călătorie nu tocmai ușoară. Din cauza protopărinților, umanitatea poartă în sine rana păcatului, ale cărui consecințe continuă să se facă simțită chiar și în cei răscumpărați. Însă răul și moartea nu vor avea ultimul cuvânt! Maria o confirmă cu întreaga sa existență, ca o martoră vie a victoriei lui Cristos, Paștele nostru. Credincioșii au înțeles aceasta. De aceea aleargă cu toții la această grotă pentru a asculta îndemnurile materne ale Fecioarei (cf. Omelia din 15 august 2004).

Maria în cuvintele Papei Ioan-Paul al II-lea

Pentru Papa Ioan Paul al II-lea există o legătură misterioasă dar reală între persoana Mariei și originea omului, pentru că, încă din acel moment al misterului răscumpărării au fost pronunțate, cu referință la ea, cuvintele care vorbesc despre femeie [cf. Gen 3,15]. Redemptoris mater ea este invocată pentru ca libertatea omului care e pierdută să poată să renască: succurre cadenti surgere qui curat populo. Răscumpărătorul omului nu a dorit să inițieze misterul răscumpărării în misterul creației fără cooperarea femeii.
Apropierea de Cristos este în mod necesar apropierea de Maria, iar apropierea de Maria înseamnă introducerea mai în profunzime în misterul răscumpărării. În drumul său parcurs spre om, în parcurgerea căii care este omul, Ioan Paul al II-lea nu putea să nu fie cu Maria, Remptoris mater. Testamentul său spiritual, privire retrospectivă asupra vieții sale, este scandat de Totus Tuus: apartenența la Cristos per Mariam, care generează o apartenență față de om, care a fost încredințat pe Cruce maternității Mariei.
Devoțiunea către Maria este izvor de viață creștină profundă, este izvor de angajare în relația cu Dumnezeu și cu frații. Rămâneți la școala Mariei, ascultați vocea ei, urmați exemplul său (Omelia de la Aparecida (Brazilia) din 4 iulie 1980, n. 9). În pelerinaj în Brazilia Papa, după doi ani de pontificat, a vrut să dea această clară indicație pastorală: o adevărată viață creștină primește putere și susținere de la devoțiunea către Maria. În 1999 afirma din nou că în contemplarea Preacuratei Fecioare Maria, credincioșii descoperă minunile pe care Dumnezeu le-a făcut pentru slujitoarea sa smerită și văd în ea, Mama Bisericii și Regina Cerului, prefigurarea a ceea ce umanitatea este chemată să fie prin intermediul harului mântuirii, care ne-a fost dăruit prin moartea și învierea Mântuitorului. Credincioșii care urmează exemplul Mariei întreprind un drum de rugăciune și de viață creștină sigură; alături de ea, ei descoperă îndurarea lui Dumnezeu Tatăl care se preocupă de toți oamenii, mai ales de cei săraci, mici și cei care suferă (cf. Scrisoare cu ocazia celui de-al 50-lea aniversar al aparițiilor de la Banneux (Belgia) din 31 iulie 1999, n. 3). Maria este, așadar, exemplu pentru orice creștin, model de urmat spre adeziunea totală spre Dumnezeu.
Pentru Ioan Paul al II-lea, Maria este cu adevărat Mama Bisericii: fiecare mamă transmite fiilor asemănarea cu sine: și între Maria și Biserică este un raport de profundă asemănare. Maria este figura ideală, personificarea, arhetipul Bisericii (Omelia de la Efes din 30 noiembrie 1979, n. 4). 
La ultima călătorie în Polonia, în august 2002, astfel se adresă Mariei, încredințându-se încă o dată ei: Mamă Preasfântă, Doamna noastră de la Kalwaria, obține-mi și mie putere pentru trupul și spiritul meu, ca să pot împlini până la capăt misiunea încredințată mie de cel Înviat. Ție îți ofer toate roadele vieții mele și ale ministerului meu; ție îți încredințez Biserica; ție îți ofer națiunea mea; mă încredințez ție și la tine încă o dată declar: Totus Tuus, Maria! Totus Tuus. Amen (Omelia de la Bazilica din Kalwaria Zedrzydowska din 19 august 2002, n. 5). 
În multe fotografii Papa Ioan Paul al II-lea avea în mână Rozariul. Rozariul este dintotdeauna rugăciunea familiei și pentru familie[…]Familia care se roagă unită, rămâne unită, ne spunea Papa. (cf. Rosarium Virginis Mariae)

Devoțiunea către Maria a fost unul dintre firele conductoare și caracteristice ale pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, care a ales ca motto al ministerului său: Totus Tuus. Papa a dorit în mod profund ca fiecare credincios să se poată servi de Maria pentru a ajunge mai direct la Cristos. Maria este într-adevăr, cum ne spune un imn antic, Steaua mării, cea care în navigarea credinței ne ajută să nu pierdem niciodată busola, și ne îndreaptă mereu spre Cristos. Maica Domnului este maestra adevărului și semn de credință adevărată în Fiul său.

Început de drum!

Duminică, 12 octombrie, la Huşi, în prezenţa părintelui provincial, Emilian Cătălin, pentru 10 tineri care au absolvit Liceul Teologic Franciscan a început perioada de Postulandat.


Zece tineri îmbrăcaţi îngrijit în exterior, cu inimi pline de emoţie în interior, înconjuraţi de părintele provincial, Emilian Cătălin, de fraţi care lucrează în formarea viitorilor fraţi franciscani conventuali în cadrul Liceului Teologic Franciscan, la Noviciat şi la Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan, de fraţi din comunitatea de la Huşi şi de noua echipă formativă de la Postulandatul Franciscan de la Huşi compusă din fr. Alexandru Olaru, fr. Lucian Abalintoaiei şi fr. Romeo Mateiaş au trăit cu bucurie Sfânta Liturghie în cadrul căreia primind crucea franciscană au început anul de postulandat.

Acest an deosebit în formarea tinerilor care doresc să facă parte din Ordinul Fraţilor Minori Conventuali implică un drum în care întrebări profunde ating inima celor care îl parcurg. Cine sunt eu? Ce vreau de la viaţă? Sunt căutări umane ce au incitat de multă vreme pe oameni. Aşadar intrând în profunzimea lor tinerii în acest an se cercetează pe sine însă toate chestionările lor au la bază o altă întrebare: Doamne, ce vrei ca eu sa fac?

Domnul, călătorind spre întâmpinarea omului însetat de binele care izvorăşte din Creatorul a toate, a chemat mereu persoane care să îl urmeze într-un mod particular. Aşa a făcut cu ucenicii săi, astfel a făcut cu mărturisitorii săi martiri, cu părinţii şi învăţătorii Bisericii, cu întemeietorii de Ordine şi Congregaţii, cu atâţia care şi azi au doresc vieţuiască în totalitate dăruindu-se lui. Aşa se îngrijeşte el de oameni chemând, descoperindu-se, şi trimiţând la timpul oportun pe cine doreşte el pentru a sluji şi a fi mesageri ai mântuirii.

Anul de postulandat este un an de căutare, de limpezire şi de decizie. În speranţa că această decizie va fi una care va respecta dorinţa celui care cheamă şi se lasă găsit în credinţăm cu bucurie şi speranţă pe aceşti tineri ca descoperindu-l pe Domnul să aibă mereu curajul de a-l urma pe acea cale care să îi poarte spre mântuire!
BubbleShare: Share photos - Craft Ideas

Roman, 15-19 iulie 2008:Campus pentru tineri

Orice întâlnire a tinerilor cu Isus este plină de energie şi conduce spre viitor. Ea poate transforma şi întări pe cei care o trăiesc cu inima deschisă.

Campusul tinerilor organizat de Provincia Fraţilor Minori Conventuali din România (15-19 iulie) a avut parte de multă energie şi bucurie din partea tuturor: a tinerilor şi a responsabililor. Împreună, ei au trăit alături de Isus într-un mod intens şi au avut parte de o apropiere de inimă faţă de El, cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa.
Marţi, 15 iulie, cu toţii s-au întâlnit şi au făcut cunoştinţă descoperind cu toţii că pentru câteva zile ei devin o comunitate chiar dacă veneau din mai multe locuri (Buruieneşti, Cacica, Huşi, Hălăuceşti, Nisiporeşti, Luizi-Călugăra, Prăjeşti, Târgu-Trotuş).
Tema campusului a fost „Trăieşte viaţa”, ocazie de recitire a propriei vieţi, de întărire a valorilor, eventual de refacere a anumitor atitudini privindu-l de aproape pe Mântuitorul, Prietenul şi Fratele nostru, Isus. Pentru aceasta în zilele ce au urmat s-a reflectat propunerea sa de a-l urma doar pe el spre fericirea dorită de orice om. Ceea ce s-a meditat în particular sau în grupuri a fost exprimat în mod artistic în amfiteatrul liceului franciscan.
Pentru a-l întâlni pe Isus însă, nu este posibil fără trăirea rugăciunii şi într-un mod deosebit a Sfintei Liturghii.

Comunitatea tinerilor din aceste zile binecuvântate s-a exprimat şi prin momente de fraternitate în care s-au prezentat scenete şi dansuri pregătite de acasă, s-a dansat, iar pentru că în viaţă de multe ori se poartă măşti, vineri, 18 iulie, cu toţii s-au mascat, dar într-un mod deosebit prin dialog în toate aceste zile fiecare şi-a deschis inima spre a se cunoaşte şi a învăţa unul de la altul.

Două momente deosebite s-au petrecut joi când s-a ieşit la pădure în apropierea mănăstirii Secu, iar vineri au fost vizitate surorile clarise din Roman.
Sâmbătă, 19 iulie, după ce s-au tras concluziile acestui campus a fost celebrată Sfânta Liturghie prezidată de părintele Provincial alături de o parte din colaboratorii săi la conducerea Provinciei Franciscane Conventuale din România, de părinţii formatori de la liceul franciscan care au fost gazdele întâlnirii şi de preoţii responsabili cu pastoraţia tinerilor din Provincie. În cadrul celebrării trăită cu multă bucurie de toţi cei prezenţi, tinerii au oferit la altar simbolurile lor care vorbeau despre cele trăite şi meditate, iar Ministrul Provincial le-a oferit fiecăruia pe Isus care să fie pentru toţi stânca puternică pe care să îşi clădească viaţa.
Sperăm că acest campus să fie de folos tuturor şi suntem convinşi că Domnul poate fi acceptat ca şi Cale, Adevăr şi Viaţă pe drumul fiecărui tânăr!
BubbleShare: Share photos - Craft Ideas

Prezenta fratilor Minori Conventuali pe teritoriul României

Open publication - Free publishing - More romania

Ti-ai aranjat imaginea?

Ai auzit vreodata melodia cantată mai demult de Petre Alexandru, Ionel, Ionelule? Ionel e sfătuit să nu mai bea în ciuda eșecului trăit pentru că îl râd fetele... Mi se pare un element foarte important în viața oricărui om acela al imaginii pe care o are în sine dar și în exterior, în fața altora.
Sunt unii cărora nu le pasă după cum spun ei deloc de ce spun alții. Uneori ei spun adevărul: nu le pasă de ceilalți și se comportă ca atare. Alții însă bravează astfel doar cu sunetele ce le ies din gură, dar în realitate sunt sclavii ochilor ce îi privesc. Dar unora le pasă mult de cum sunt văzuți, prea mult poate. Atunci se închid adânc într-un întuneric puternic de interior de unde ies doar ca să fure și să zgârâie. Oare nu există un echilibru?
Un bătrân înțelept spunea unor tineri neexperimentați, dar ascultători, că omul ajunge cu greu la libertate, la libertatea aceea profundă care, trăită în mod real, dă naștere la acte care relaționează direct cu pacea, iubirea, dăruirea, simplitatea, respectul, sinceritatea...
Așadar spre ce trebuie să tind? Imaginea mea exterioară o fi importantă? Când și cât trebuie să muncesc a o construi și păstra?
Privindu-l pe Isus din Nazaret am observat cum la un moment dat el creștea în înțelepciune și har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Mai târziu însă își făcut un bici pentru a atenționa pe cei care făceau din casa lui Dumnezeu o peșteră de tâlhari că nu e permis acest lucru stricându-și astfel imaginea în fața lor. Dar și în relația cu cei importanți, cu preoții și învățătorii legii, s-a comportat la fel: i-a biciuit prin atitudinile și cuvintele sale arătând că nu partea exterioară a paharului e importantă ci curățenia interioară. De altfel un lucru curat în interior va arăta fără să forțeze nota frumusețea și ordinea chiar și în exterior, dar putem constata că și invers e valabil.
Amintindu-mi că cele ascunse vor fi vestite de pe acoperișuri așa cum spune Sfânta Carte cred că parcursul nostru merită efortul de a fi dus cu bucurie și încredere! Merită! Asta înseamnă multă libertate, adevărata libertate care trăiește în adevăr și iubire... doar omul a primit pe pământ darul de a decide liber și conștient de sine!

Aş pleca la drum necunoscut cu Abraham!

Când vorbești de încredere și de credință ai putea să privești undeva în trecut într-un loc îndepărtat numit Urul Caldeii. Acolo găsești o persoană cu mult curaj... Are mult curaj. Curajul de a se încrede în vocea unui Dumnezeu de care se apropie, dar pe care înca nu îl cunoaște foarte bine.

Ieşi din pământul tău şi dintre rudele tale şi du‑te în ţara pe care ţi‑o voi arăta!

Cuvinte atât de puternice! Cuvinte spuse pentru mulți oameni! Ieri, astăzi... Diferența poate fi dacă dai ascultării acestei chemări sau nu, intenția celui care pleacă sau în ce își pune el speranța.

Întâlnești pe cale atâtea persoane chemate de Dumnezeu să meargă undeva departe, să renunțe la tot ceea ce le-ar da siguranță. Siguranță... De parcă aceasta poate însemna niște paie sau niște fân luat de pe câmp...

Am văzut undeva mulți oameni care atingeau o stâncă și nu înțelegeam gestul lor. Eram de părere ca mulți alții că e ceva prostesc, inutil... Mai apoi am fost învățat că prostesc era doar acest mod de a gândi.

Cineva îți va vorbi adânc, filozofic... altul va folosi un limbaj... spiritual, dar dacă drumul celui care vorbește nu va fi împodobit de fapte concrete acelea vor fi goale, atât de goale până când ar ajunge să zgârâie adevărul. Cel care se încrede și ascultă chemarea va face gesturi concrete pe drumul său. Unul va atinge o stâncă ce îi vorbește despre Stânca aceea adevărată care îi susține parcursul, altul se dezbracă de tot ce are și merge cu mâinile goale încredințându-se aceluiași Stăpân. Paiele te fac să te simți confortabil uneori și din câte am văzut sunt deseori foarte scumpe deci valoroase. Dar am mai văzut și că nu pot niciodată susține un parcurs frumos. Și e așa de greu de înțeles uneori...

Ce om minunat Abraham! Să plece așa... Și mereu știe să renunțe: și în cearta păstorilor săi cu aceia ai nepotului său, dar mai ales atunci când e dispus să renunțe la ce avea mai de preț, la fiul său, Isaac. Și toate pentru că se încredea în Dumnezeu!

Cel mai minunat lucru este că din această îmcredere continuă și puternică a ieșit o prietenie fantastică între un om cu Dumnezeul său... Atunci când Domnul vine la Abraham discută atât de intim cu el încât la plecare îi spune acestuia: oare îi voi ascunde intenția mea lui Abraham?

Sper din toată inima să fiu însoțit de acest prieten al lui Dumnezeu pe drumul meu. Sper că într-o zi voi ajunge acasă! Și el va fi acolo cu mine...

Acum îmi rămâne să îmi continui drumul. Doresc să am și eu curajul de a mă încrede în cuvântul celui care cheamă!

Tu ce faci? Vrei să vii și tu?

Mai sunt pelerini ca mine

Zilele trecute am călătorit cu trenul. În fața mea s-au așezat doi bărbați care au avut un dialog de împărtașire. După ce au discutat despre lucruri de-ale lor, despre tehnologii noi și alte realități, unul dintre ei a spus: -A dat Dumnezeu să mă spovedesc și eu! -Păi de unde ne vine ajutorul dacă nu de la El? a completat celălalt. Au coborât înaintea mea salutându-mă.
Am rămas cu o bucurie mare în inimă întâlnindu-i așa pe cale. Am fost impresionat. Se ascundea în mintea mea imaginea acelora care le stiu pe toate, care sunt puternici, care nu au nevoie de nimeni, care lovesc în toate părțile și care vor să stea deasupra tuturor mereu. Dar aceasta nu era imaginea pe care o vedeam atunci...
Mai apoi am întâlnit un grup de tineri care deși erau plini de viață s-au retras într-un loc retras să se odihnească puțin. Au mers la exerciții spirituale (câteva zile în care renunță la zgomot, meditează, se roagă, fac puțină curățenie acolo unde s-a mai depus praful...). Din Biblie, din cartea profetului Isaia (capitolul 43) au aflat că Domnul, cel care i-a creat pe ei și tot ce există, i-a chemat să meargă pe un drum anume pentru că ei sunt importanți în ochii săi. Un mesaj care pe omul minunat și liber iubit de Creatorul său nu îl poate lăsa indiferent!
Sunt mulți cei care s-au obișnuit să fie indiferenți, distanți, cu atitudine de superioritate care nu permit o coborâre în profund. Le e mult mai ușor să stea acolo sus. Dar cei despre care vobeam mai sus au reușit să coboare. Și asta le-a fost spre întărire. Inima lor nu e tristă. Din contră. Sunt atât de plini de viață în ciuda tuturor obstacolelor pe care le întâlnesc ca toți ceilalți și asta pentru că au înțeles că tot greul nu se duce de unul singur ci se poartă în doi adică alături de Cel care îi simte importanți în ochii săi și care își îndreaptă în mod continuu iubirea față de ei.
Ehe! Deschid fereastra lumina soarelui, mirosul florilor, gălăgia copiilor, și cântecele păsărilor care îmi vorbesc de înviere îmi inundă camera!
Cristos a înviat!

Identitatea Ordinului Franciscan, prezenţa şi rolul său istoric în România

Referat prezentat în cadrul Simpozionului ecumenic „Tineri Teologi în Dialog”, Academia Evanghelică Transilvania, Sibiu, 1-3 martie 2007

Considerând expresia suntem oameni ai timpului nostru, îmi face o deosebită bucurie să ne întâlnim aici, într-un context ecumenic organizat de Academia Evanghelică de la Sibiu. Aceasta pentru că noi considerăm imperativă chemarea lui Cristos, care vrea să ne conducă la unitatea care să se hrănească din Dumnezeu care este Unul.
Doresc să prezint câteva aspecte din parcursul activităţii fraţilor minori conventuali pe teritoriul actual al României, persoane care au dorit să vorbească lumii despre fraternitate, simplitate, bucurie şi comuniune în Dumnezeu Creatorul şi prietenul omului.
Fraţii minori, cunoscuţi sub denumirea de franciscani, sunt membri ai Ordinului religios catolic fondat de sfântul Francisc de Assisi. Aceştia sunt persoane consacrate lui Dumnezeu care doresc să trăiască cât mai fidel Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos în spirit de fraternitate, în comunităţi numite convente, deschişi multor misiuni începând de la viaţa contemplativă, continuând cu viaţa de slujire parohială, slujirea celor săraci, participarea la activităţi academice şi ajungând până la folosirea actualelor tehnici moderne de propagare a cuvântului.
Sfântul Francisc din Assisi cel care e cunoscut şi apreciat mulţi pentru simplitatea şi curajul său de a trăi Evanghelia lui Cristos, s-a născut la Assisi pe la 1181. Tatăl său era un prosper negustor de ţesături. Tânărul Francisc duce o viaţă plină de petreceri; mai apoi îşi urmează idealul de a deveni cavaler; în acest sens participă la războiul dintre Perugia şi Assisi din 1202 în care armata oraşului său e înfrântă, iar el e luat prizonier; se întoarce acasă după un an, grav bolnav; trăieşte un lung drum de convertire spre Cristos în adâncul sufletului său. În faţa episcopului din Assisi, renunţă la moştenirea paternă şi redă tatălui său până şi hainele de pe el. Începe să se îngrijească de bolnavii de lepră, apoi începe să repare două bisericuţe trăind din pomana celor din jur. Vechii tovarăşi vor să-l urmeze. Împreună încep să predice. Pentru aceasta şi datorită faptului că cei care îl urmau erau din ce în ce mai mulţi, Francisc hotărăşte să supună aprobării Bisericii noua sa formă de viaţă. Papa Inocenţiu al III-lea o aprobă verbal şi însărcinează pe Francisc să predice pocăinţa şi convertirea.
Dorinţa sa era aceea de a chema pe toţi la Cristos. În 1217, la capitolul general de la Porţiuncula este hotărâtă, prima misiune în afara Italiei. Fraţii se îndreaptă spre Tunisia, Siria şi dincolo de Alpi. Francisc va merge să predice în Franţa. În capitolul din 1219 sunt decise noi misiuni în Germania, Franţa, Ungaria, Spania şi Maroc. În acelaşi an, printre cruciaţi, Francisc merge să cucerească folosindu-se numai de cuvânt şi exemplu. Sultanul Melek-el Kamel îl primeşte cu ospitalitate. Negăsind roade de convertire, după predicarea Evangheliei printre musulmani şi dezgustat de excesele cruciaţilor care au cucerit Damascul, se întoarce în Italia.
Călătoria sa pământească ia sfârşit la 3 octombrie 1226, pe lângă Assisi.

*

În continuare, ne vom opri asupra prezenţei fraţilor franciscani conventuali pe teritoriul actual al României şi asupra activităţii şi slujirii făcute de aceştia în slujba Evangheliei lui Cristos până în zilele noastre.
Documentul care a marcat oficial trimiterea Ordinului franciscan pe aceste meleaguri cu o misiune specială din partea Bisericii, către valahi şi cumani, este bula emisă de Papa Grigore al IX‑lea, Cum hora undecima, din 11 iunie 1239, în care franciscanilor li se cerea să meargă în misiune la bulgari şi cumani, acordându-li-se anumite privilegii[1].
Un alt document care vorbeşte despre prezenţa fraţilor franciscani în Cumania, adică sudul Moldovei şi nordul Valahiei, este o scrisoare a regelui Bela al IV-lea din 1241, adresată lui Konrad, regele Germaniei, prin care îi face cunoscute dezastrele provocate de către tătari, menţionând şi masacrarea arhiepiscopilor, episcopilor, călugărilor, fraţilor minori (franciscani) şi a dominicanilor din Ungaria, Bulgaria, Cumania şi Rusia. Putem deduce, din această scrisoare, că franciscanii răspunseseră invitaţiei lui Grigore al IX-lea, adresate prin bula Cum hora undecima şi ajunseseră aici înainte de anul 1241.
Activitatea misionarilor a fost însoţită de multe dificultăţi. Deseori au încununat cu jertfa vieţii lor predicarea Evangheliei: între 1314-1329, la Cetatea Albă au fost omorâţi câţiva fraţi, spre exemplu fratele Angelo de Spoleto[2]; în anul 1326, doi fraţi franciscani polonezi, Luca şi Valentin, au fost torturaţi şi martirizaţi de către tătari în Livonia[3].
În Evul Mediu Ordinul Fraţilor Conventuali îşi coordona activitatea în sud-estul Europei, Asia Mică şi Orientul Apropiat de la Constantinopol (în cartierul Pera), activitatea misionarilor franciscani din cele două provincii româneşti fiind direct sub jurisdicţia acesteia până în 1650, când prefectura va fi condusă de un prefect ce va activa in loco. Atunci observându-se anumite deficienţe datorită distanţei dintre misiunea din Valahia şi Moldova şi conducerea acesteia din Constantinopol, este înfiinţată Prefectura Misiunii pe teritoriul moldav.
A doua parte a secolului al XIX-lea, a adus României, din punctul de vedere al organizării statale, importante transformări politice care au influienţat şi unele schimbări în cadrul Bisericilor ortodoxe şi catolice.
Datorită reglementării situaţiei Bisericii Catolice din Regatul României prin înfiinţarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti şi a episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, misiunea Fraţilor Minori Conventuali de pe acest teritoriul nu îşi mai găsea locul. Situaţia fraţilor care activau aici trebuia şi ea revăzută. Astfel că s-a constatat necesitatea fondării unei provincii religioase canonice. După consultările necesare în acest sens, la 26 iulie 1895 Congregaţia De Propaganda Fide a emanat actul de înfiinţare a Provinciei Franciscane Sfântul Iosif, soţul Preasfintei Fecioare Maria din Moldova.
Prin transformarea misiunii franciscane în Provincie regulară, aceasta devenea persoană juridică cu drepturi şi îndatoriri; a dobândit independenţă şi autoconducere aşa cum definesc Constituţiile Ordinului, organizându-se structura canonică şi religioasă. În privinţa structurii juridice, trebuie subliniat faptul că, elementele necesare pentru constituirea unei provincii religioase sunt conţinute generic în definiţia dată de Codul de Dreptul Canonic în canonul 621[4]: pluralitatea caselor, uniunea juridică între ele, superior propriu şi apartenenţa la un institut religios.
Încununarea efortului de mai multe veacuri având parte de un ambient prielnic a adus roade prin actul de înfiinţare a Provinciei Franciscane Sfântul Iosif, soţul Preasfintei Fecioare Maria. Astfel fraţii au slujit în parohii, au mers în misiune, au tipărit cărţi, au fondat reviste, au asistat diferite asociaţii religioase, s-au ocupat de cei rămaşi orfani în urma primului război mondial, au fondat un gimnaziu pentru fiii ţăranilor, etc.
Provinciei i-a fost încredinţată spre îngrijire zece parohii din dieceza de Iaşi (Săbăoani, Adjudeni, Hălăuceşti, Galaţi, Huşi, Prăjeşti, Bacău, Fărăoani, Luizi-Călugăra, Târgu-Trotuş) care au fost transformate în convente prin actul de înfiinţare. Prezenţa fraţilor a fost cerută şi de Biserica Greco-Catolică. Fraţilor li s-a încredinţat parohiile din Drăgeşti şi Gruilung, în dieceza de Oradea, iar în arhidieceza de Blaj, parohia Bilbor şi a patra parohie din Bucureşti şi Sanislău.
După înfiinţarea Provinciei una din problemele cele mai urgente era organizarea şi asigurarea unui seminar franciscan. În 1896, părintele Daniel Pietrobono, anunţa într-o circulară hotărârea înfiinţării acestui Seminar. În primăvara anului 1897, a început construcţia clădirii la Hălăuceşti, iar în toamna aceluiaşi an era deja finalizată.
Noviciatul, timp special pentru formare, cerut de Dreptul Canonic al Bisericii Catolice pentru toate Ordinele şi institutele religioase aprobate canonic, a activat la Hălăuceşti până în 1923 când a fost mutat la Săbăoani. Noviciatul a funcţionat până în 1948, când Ordinul a fost scos în afara legii, iar clădirea naţionalizată.
Pentru studiile ulterioare etapei de formare ce urmau noviciatului fraţii erau trimişi la studii în străinătate. Din cauza cheltuielilor s-a amenajat după primul război mondial la Luizi-Călugăra, Seminarul Teologic Franciscan, care a început să funcţioneze în anul şcolar 1924-1925.
Ca şi activitate de misiune amintim plecarea în China a doi fraţi franciscani în 1926, Gheorghe Gabor şi Andrei Benchea; în Zambia au mers în misiune fraţii, Anton Ceangău (1937), Nicolae Dumea (1938) şi Iosif Chelaru (1939).
În vederea difuzării mesajului evanghelic s-au folosit şi posibilităţile tipografice din acea perioadă: s-au scris broşuri, s-au publicat cărţi, s-au fondat reviste. Importantă în acest sens este editura Serafica înfiinţată în 1924, la Hălăuceşti (jud. Iaşi).
Ceea ce s-a construit cu multă dăruire din partea atâtor fii ai sfântului Francisc, de‑a lungul mai multor veacuri a riscat năruirea odată cu persecuţia înverşunată a regimului comunist (1948-1989). Prigoana fraţilor minori conventuali a fost deosebit de înverşunată aşa cum a fost de altfel împotriva întregii Biserici creştine. Însăşi prezenţa lor a fost zguduită din temelii având în vedere faptul că ei nu mai aveau dreptul de a exista ca atare pe teritoriul României.
Cu toate acestea, istoria nu a urmat această cale. Speranţa fraţilor s-a împlinit. Ceea ce părea pe moarte a revenit la viaţă. După 1989 Provincia şi-a refăcut structurile şi a revenit cu încredere şi speranţă.
Pentru recunoaşterea oficială din partea statului român, fraţii s-au constituit în Asociaţia Preoţilor Franciscani din Moldova în 1990, denumire şi statut modificate în 2002 în Asociaţia Ordinului Fraţilor Minori Conventuali (Provincia Sfântul Iosif) din România în speranţa că, într-o zi, va fi recunoscută ca entitatea Provinciei Sfântul Iosif, soţul Prasfintei Fecioare Maria şi Ordin religios aparţinând Bisericii Catolice[5].

[1] Bullarium Franciscanum, vol. I, 247-248.
[2] Cf. În Epistola Fratrum Minorum “Iuxta Indiam” evangeliantium ad capitulum generale, Wadding, AM,VII, 712-714.
[3] Cf. Wadding, Anales Minorum, VII, Quaracchi, Roma 1733, 242.
[4] Codex Iuris Canonici, auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus, Romae, 25.01. 1983, în AAS, nr. 75, 1983, can. 621.
[5] Aşa cum era recunoscut până în 1948, în baza art. 36 din Legea Cultelor din 1928, recunoscută fiindu-i personalitatea juridică şi trecută ca atare în Registrul Persoanelor Juridice a Ordinelor religioase din România în 1932, conform Certificatului din 19 februarie 1934, şi respectiv a Certificatului nr. 26329/1941 eliberat de Ministerul Instrucţiei, Educaţiei, Cultelor şi Artelor la data de 17 mai 1941.

Am trait un pelerinaj!

Am plecat departe! Departe de locul in care traiesc urcusul si coborasul... M-am retras pentru un moment spre Emausul meu. Alaturi de ucenicul lui Isus, Cleopa, am purces si eu un pic retragandu-ma putin...

Pe acest drum pe care am pornit la un moment dat am fost ridicat de cineva si ocrotit pana cand, la un moment dat, l-am privit cu alti ochi.

La Lourdes in fiecare an atunci cand se sarbatoreste Invierea Domnului, niste ucenici curajosi ai Invatatorului Isus care a murit si a inviat pentru oameni, organizeaza un mare pelerinaj la care sunt invitati sa vina in special copii cu dizabilitati insotiti fireste de persoane care sa se ingijeasca de ei. Grupul din Romania din care am facut si eu parte si-a intalnit privirea cu multi alti ucenici care doreau sa traiasca bucuria de a fi impreuna si de a fi mangaiati de prezenta celui Inviat. Ei veneau din Marea Britanie, din Statele Unite ale Americii, Din Croatia si din Slovacia.

Impreuna ne-am rugat, am cantat, ne-am plimbat, ne-am mascat...

Asa cum ucenicii lui Isus au ramas dezamagiti poate si noi am avut lipsurile noastre... Dar ce minunat ca Cel Preinalt lucreaza asa bine cu cei limitati si lipsiti si se pare ca ii prefera...

Acum sper ca am inteles mai bine ce inseamna darul vietii, ce inseamna a fi valoros, dincolo de ce cultura ai, de cat de mult vorbesti, de cat de bine judeci lucrurile, de cat de rentabil esti... Am inteles ca viata face mult, mult mai mult decat atat... Si sunt tare bucuros ca am inteles asta!

Hei! Incotro?

Oamenii aleargă pe afară așa cum poate fiecare... Poate că nu reușesc să se oprească deși de atâtea ori ar fi nevoie...
Atunci când ți se povestește despre neprevăzuta moarte sau despre suferința care nu vrea să plece din casa cuiva parcă ușor te cuprinde așezarea, liniștea. Te apropii de fundamente și parcă ușor te întâmpină întrebarea...
Și tu însuți alergi sau vrei să alergi cât mai tare. Pentru ce?
Într-o zi vei ajunge undeva și probabil acel moment te va face să simți în inima ta bucuria și pacea pentru ceea ce s-a împlinit prin tine ori poate alergând spre multe și realizând lucruri „mărețe” te vei găsi puțin gol și temător.
Grija, greul, criza trebuie să facă parte din viața omului așa cum pe pământ coboară toamna și întunericul. Dar așa cum primăvara aduce țâșnirea vieții iar zorile lumina tot astfel omul sprijinindu-se de Stânca vieții lui se înalță spre a trăi cu împlinire clipele sale aici și mai apoi în cealaltă viață.
Oare ce limitează acest făgaș? Oare ce o fi slăbiciunea? Dar orgoliul? Dar aroganța? De ce e mai ușor să privești în josul treburilor zilnice și mai puțin în susul destinației cu pace fericită?
Într-o zi vom afla fiecare! Și atunci ne vom binecuvânta Stânca fericirii și a păcii noastre!

Pelerinaj la Cacica la 11 februarie 2008

Acum 150 de ani la poalele munților Pirinei o fetiță nevoiașă mergând să adune ceva vreascuri împreună cu o soră și cu o prietenă când a ajuns la grota Massabielle s-a întâlnit cu o doamnă îmbrăcată în alb. Curioasă întâlnire pentru lumea de atunci și de acum… Biserica după o chibzuită meditare a declarat că acea doamnă era Preacurata Fecioară Maria, Neprihănita Zămislire, așa cum s-a prezentat ea însăși. Așadar, o apariție minunată prin intermediul căreia Dumnezeu Tatăl dorește să își arate iubirea față de fiecare om de pe acest pământ.
La Cacica, sanctuarul nostru diecezan și național, în care e venerată Preacurata Fecioară Maria mai ales prin prezența aici a icoanei sale miraculoase, în perioada 2-11 februarie au venit mulți pelerini care au dorit să se apropie în mod spiritual de locul aparițiilor de la Lourdes având prezent în fața ochilor grota din spatele basilicii minor, terminată în anul 1936. Mai mult aceștia au dorit să se bucure de indulgența plenară acordată de Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea la 21 noiembrie 2007 tuturor celor care vizitează în anul jubiliar sanctuarul din Lourdes sau în perioada 2-11 februarie 2008 orice loc în care este expusă spre venerare publică imaginea Preacuratei Fecioare Maria de la Lourdes.
Noi am trăit mai intens zilele de 9, 10 și 11 februarie. În această perioadă câteva comunități din dieceză (Solonețu Nou, Poiana Micului, Suceava, Rădăuți, Gura Humorului, Fălticeni, Păltinoasa, Luncași, Buruienești, Piatra Neamț, Butea) s-au organizat și s-au unit în rugăciune alături de cele câteva zeci de mii de călători pe acest pământ care au cântat îndurarea Domnului la Lourdes cerând prin intermediul rugăciunii mult ascultate a Măicuței îndurate, har și binecuvântare.
Credincioșii după ce au fost primiți de cei care slujesc în sanctuar s-au recules și cu suflet căit pentru acele lucruri pe care nu le-au săvârșit spre zidirea Împărăției iubirii și a păcii pe pământ au profitat de ocaziile de spovadă, apoi, după meditarea misterelor mântuirii cuprinse în Sfântul Rozariu au participat la ospățul Sfintei Liturghii în care Domnul își hrănește poporul ales cu al său Cuvânt, dar și cu pâinea și vinul transformate prin puterea Duhului Sfânt în Trupul și Sângele lui Cristos. Pelerinajul s-a încheiat în fiecare din aceste trei zile cu un moment de adorație euharistică și cu binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament.
Ne-am bucurat cu toții să avem în mijlocul nostru pe păstorii comunităților care au dorit să trăiască acest pelerinaj, pe părinții franciscani care au slujit în confesionale, și pe părintele Iulian-Eugen Kropp, coordonatorul Oficiului pentru Pelerinaje al Diecezei de Iaşi care a prezidat Celebrarea Sfintei Liturghii din ziua de 9 februarie. Deosebită pentru toți pelerinii a fost prezența preasfințitului Aurel Percă, duminică 10 februarie. În ziua comemorării apariției Neprihănitei Zămisliri la Lourdes în mijlocul poporului s-a aflat preasfințitul Petru Gherghel care în numele tuturor celor care i-au fost încredințați a cerut ocrotirea Preacuratei pentru dieceză, pentru toți credincioșii și în mod deosebit pentru cei bolnavi care oferă suferința lor lui Isus care se jertfește pentru mântuirea lumii.
Îi mulțumim Domnului pentru toate ocaziile în care ne vorbește despre lucrările minunate împlinite în colaborare cu cei neînsemnați așa cum ne-a bucurat acum 150 de ani la Lourdes! Îi mulțumim și pentru exprimarea poporului care are nevoie să își trăiască și să își arate credința în diferite feluri, dar acum pentru darul pelerinajului, prin care foarte mulți împlinesc mesajul Doamnei îmbrăcate în alb de chemare la convertire, pocăință și rugăciune.