Cristos a înviat!

Cu ochii umeziți de lacrimi, și cu inima plină de trăiri contradictorii te caut în noaptea mea. Te caut pe toate cărările. Am dorința de a te vedea, de a mă bucura de tine. Știu că lângă tine totul e bine. Nimic nu îmi lipsește, nimic de care am nevoie.

Port în spate teama, neputința, neîncrederea. Tu m-ai ales și m-ai chemat de la treburile mele. Așa ai vrut tu. M-ai preferat pe mine și nu m-ai lăsat acolo unde ziceam că mă simt bine. M-ai făcut prietenul tău. Și după ce m-ai învățat și mi-ai oferit atâtea, iată, nu am fost vrednic nici măcar să veghez un ceas. Mai mult chiar, atunci când aveai nevoie de mine, nu am avut curaj, am fugit...

Cu toate astea alerg după tine, acum, în noapte. Mă poartă un foc puternic. Știu că acolo unde ești tu e bine. Tu îmi ești de ajuns. În această căutare mă simt încurajat. Vreau să privesc chipul tău. Chipul tău frumos și blând îmi umple inima de bucurie. Cine poate să înțeleagă această alergare fără sens, parcă bolnavă? Dar nu este maladie, e vindecare această căutare. Tu mă aștepți!

Dar tu ai murit... Cine ți-a fost aproape? Oare nu te-au părăsit cu toții? Oare nu a trecut timpul tău? Oare nu începe un alt timp?

Te voi găsi în mormânt, atunci. Acolo te voi vedea. Acolo voi vedea chipul tău.

Ajung acolo, la mormânt, iar tu nu ești. Văd doar semne. Cineva îmi spune că e de ajuns să crezi pentru că ceea ce vezi nu e lesne de înțeles pentru intelect. Da. E altceva.

Înțeleg acum că drumul meu e o adâncire în credință. Învăț să mă abandonez cu totul, deși nu știu cum, în realitatea care e veșnică și pe care nu o pot înțelege acum. Însă într-o zi voi vedea, cu ochii mei.

Parcă trezit din amorțeala nopții de căutare zăresc chipul tău. Dar încă nu îl recunosc așa cum ar trebui. Deși am trăit cu tine. Te-am ascultat de atâtea ori și am mâncat la aceeași masă. Am nevoie să frângi pâinea. Am nevoie să îmi explici Scripturile. Am nevoie să îmi zâmbești și să mă întărești, din nou, pentru drumul meu. Am vrut să-mi fie bine. Iar tu îmi arăți cum îmi va fi bine. Mă îmbraci cu semnul mântuirii și îmi ceri să nu renunț. Poți renunța din multe motive. Poți renunța din slăbiciune, pentru că zici că nu ești vrednic, că ești prea slab pentru ceea ce îți e încredințat sau din multe alte motive.

Cum să renunț când tu ești cu mine? 

Nu capacitatea umană dă reușită ci credința din tine!

Doamne, ai înviat și rămâi mereu cu mine! Ajută-mi mie să trăiesc zilele mele în învierea ta!

Întâlniri în Orient

Centrul de cercetări și publicații a Orientului creștin (Cerpoc) al Facultății de Științe religioase a Universității „Saint-Joseph” din Beirut a organizat în perioada 24-26 ianuarie 2013 un colocviu internațional având ca tematică discursurile comunităților creștine din Orientul Mijlociu în perioadă de criză. Sub patronajul președintelui Libanului, Michel Sleiman, colocviul a avut parte de prezență nu doar creștină ci și musulmană, din Orientul Mijlociu dar și din alte zone geografice ale lumii.

Se vorbește adesea în presă despre comunitatea creștină din Orientul Arab. Ceea ce se afirmă e caracterizat cu precădere de neliniște. La începutul unui nou mileniu se ivește o dilemă cu privire la prezența comunității creștine în această zonă: a lupta pentru existență în pofida vicisitudinilor istorice contemporane (existență-permanență) sau un răspuns activ la apelul spiritual și eclezial de a-și face simțită prezența printre compatrioți (prezență).

În fața amenințărilor, tendința este aceea de apărare, defensivă, derivând o atitudine conservatoare. Dacă amenințarea devine mai apăsătoare urmează imigrația, rezultat al refuzului de integrare. Cei care din contră accentuează prezența, vor să își aducă aportul lor original, riscând însă o disoluție în societatea în care trăiesc până la punctul de a-și pierde identitatea. Exagerând oricare din cele două atitudini se ajunge la dispariția comunității. Așadar, necesar nu este alegerea uneia dintre aceste două atitudini ci găsirea modalității de combinare într-un mod creativ în așa fel încât mai degrabă să se evite riscurile decât să se ajungă la o atitudine defensivă.

Viziunea colocviului a fost una limitată la discursurile comunităților creștine în ciuda amplitudinii subiectului tratat neluând în calcul contextul pentru a verifica în ce măsură prezența acestor comunități creștine este acceptată ca o realitate diferită și recunoscută în privința aportului său original și pozitiv. După cum afirma pr. Nagy Edelby, coordonaturul Cerpoc, scopul nu este acela de a da răspunsuri ci de a pune întrebări corecte.

Într-o intervenție, un șeic a afirmat că pentru această zonă a lumii, creștinismul este adevărata comoară. Nu aș dori să comentăm cu pasiune această afirmație. Cred că mai important este să realizăm adevărul acestei afirmații și să vedem cum se poate pune în valoare această comoară.