Maalula, acolo unde se vorbește limba lui Isus

La 65 de km de Damasc, la o altitudine de 1600 m se află un sat izolat de versanți naturali care se numește Maalula. Acest nume înseamnă în limba aramaică intrare, arătând că acest sat se află la deschiderea unei trecători înguste printre versanții munților Qalamoun.

Localitatea este atestată documentar de pe timpul ocupației romane. În apropiere se găsesc ruinele unui templu roman. Numeroase arcade, morminte și sculpturi descoperite în peșterile din regiune amintesc și de perioada elenistică. În Maalula se găsesc numeroase biserici. Multe dintre ele se află astăzi în ruină. Localitatea iese în evidență cu faptul că aici este unul din puținele locuri în care s-a păstrat limba pe care a vorbit-o și Isus. Mulţi lingviştii au venit şi au făcut cercetări cu privire la trăsăturile limbii vorbite de însuşi Mântuitorul nostru.

Limba aramaică a fost folosită în câteva locuri în Vechiul Testament: Ezra (4,8-6,18; 7,12-26), Daniel (2,4-7,28), Ieremia (10,11) și Geneză (31,47). Este o limbă care se înrudește cu ebraica. Cu origini mesopotamiene, aramaica a devenit o limbă internațională și limbă oficială mai întâi pentru Imperiul Neo-Babilonian și apoi și pentru Imperiul Persan. Astăzi este o limbă pe cale de dispariție.

Acum 2000 de ani, limba maternă a populației din Palestina era aramaica. Expresii precum Talitha cumi (Marcu 5,41), Ephphatha(Marcu 7,34), Eli, Eli, lama sabachthani? (Marcu 15,34) dovedesc că aceasta era limba folosită de Cristos. În acel timp în sinagogi, Biblia era încă citită în limba ebraică însă mulți oameni nu o înțelegeau. Din această cauză, cei care citeau în sinagogi au introdus obiceiul să traducă Scripturile în aramaică.

Este impresionant ca mergând pe stradă să asculți melodicitatea acestei limbi realizând faptul că așa a vorbit și Mântuitorul. Rămânem cu speranța că în ciuda contextului dificil pe care îl trăiește Siria în aceste timpuri, Maalula va putea să păstreze această comoară și să ne putem bucura cu toții de ea.

İSA'NIN DUASI (trad. fr. Martin Kmetec OFMConv)

Tanrı'yla nasıl karşılaşabiliriz? Onu nerede bulabiliriz? O'na ulaşmak için hangi yoldan gitmemiz gerekir?  Rab ile konuşmak mümkün müdür? Onunla haberleşebilmek, iletişim kurabilmek için hangi lisanı kullanmaya ihtiyacımız var?
    
      Tam bir samimiyetle söyleyebiliriz ki, yüreklerimizden ve akıllarımızdan buna benzer çok sayıda soru çıkarabiliriz. Sık sık şöyle söylendiğini duyarız: İnsan doğal olarak Tanrı'yı arar. Aziz Agustinus’un söylediği gibi, yüreğimiz O'nu bulana dek asla huzur içinde olmaz. Kesinlikle,     Tanrı çalışmasının en güzel, en harikulade yaratığı, dünyevi hac yolunda bir şeyler tarafından yöneltilmiştir. Victor Frankl hayatın hareket ettirici gücünün, hayatın anlamını aramak olduğunu söylüyordu. Tanrı'nın Oğlu vücut bulduğu zaman, bu arayış bize sunduğu İyi Haber’de kendisini buldu ve şahsiyeti tarafından aydınlatıldı: Tanrı sevgidir, O inanç birliğidir. Bunun anlamı Tanrı her insana yakın demektir. İnsan karanlıklara doğru uzaklaştığı zaman, iyi Çoban bulana dek onu aramaya devam eder.
      
        Fakat bizleri tamamlayan, Tanrı'nın bu arayışını nasıl somutlaştırabiliriz? Basit bir cevabı var: Duada. Fakat nasıl dua etmeliyiz? Bakışlarımızı Rabbimize doğru çevirmek suretiyle, mahremiyetimizin küçük odasında göklerdeki Babamıza şu sözlerle dua edeceğimizi söyleyebiliriz: “Göklerdeki Pederimiz...”

       Oradan hareketle, Doğu Kilisesinin  ruhaniliğinde İsa'nın Duası gelişip, olgunlaştı, bu dua şu sözlerin inançla, sadakatle tekrar edilmelerinden ibarettir: “Rabbimiz İsa Mesih,Tanrı'nın Oğlu, günahkar olan bana, merhamet eyle.” Burada belirli bir dua etme tekniğinden bahsedilmektedir. Bu koşullar altında teknik kelimesini kullanırken şu hususa dikkat etmeliyiz: Hristiyan duası  herhangi bir dinamizmin ötesinde lütuf ile karakterize edilmiştir ve bazı maksatları hedefleyen, insani araçların kullanımı  veya insani kapasite ile bir hedefe ulaşma olarak kesinlikle nitelenemez.

       İsa'nın duası diğer çok sayıdaki adlandırmalar arasından ‘yürek duası’ diye de isimlendirilmektedir, Tanrı'yla birlik içinde ve yaratılanla uyum içinde içsel huzuru aramak olarak tanımlayabileceğimiz, ‘isihazm’ (Hesychasm) diye bilinen mistik uygulamadan ayrılması mümkün değildir. Özellikle XIV. yüzyılda yükselişe geçen bir mistik uygulama oldu. Bu uygulamaya ön ayak olan, öncülük eden  en önemli ve tanınmış şahsiyet Aziz Gregorios Palamas'tı.

      Dua üç safhadan oluşuyor: insan sesi ile ilgili evre, akıl ile alakalı evre ve en son yürek ile ilgili evre. Her bir safhanın kendine özgü bir önemi vardır. İnsan sesi ile ilgili olan bölümün kendi değeri mevcut. Burada, kısa, küçük ve devamlı surette tekrar edilen duaları hatırlayalım (kısa yakarışlar), ancak hatırlamamız gerekir ki, duayı bir tılsım gibi kullanmıyoruz.

      İsa'nın duası, formül olarak, bir araya getirilen sözcükler olarak son derece basit olmasına karşın, teolojik açıdan ise çok zengin ve derindir. Sadece iki görüş açısından söz edelim. Manastır yaşamında çok kullanılan, bir alçakgönüllülük duasıdır (katányxis). İkinci temel unsur İsa'nın adının gücüdür. Birbirlerinden ayıramadığımız bu iki esas unsura dikkat ederek, saygı duyarak Rabbe yaklaşıyoruz: yüreğin alçakgönüllülüğü ve tapınma. İnsan ve Tanrı arasındaki uçsuz bucaksız, derin mesafe, bizi birleştiren O’nun merhameti sayesinde her mesafeyi ortadan kaldırıyor.
 
     Üçüncü safha yüreğe ait olanıdır. Aklın yüreğe indiği o andan söz ediyoruz ve böylece birleştiklerinde ruhun düşünce düzenine ulaşılmış oluyor.

     Onu uygulamaya koyabilmek için, ahlaki anlamda bir hazırlanmaya ihtiyaç olduğunu varsayıyoruz: dua eden kişinin vicdanı arınmalı, saf ve temiz olmalı. Dışarıdan bir bakış açısıyla, ufak kapalı bir hücre, akıl ile birleşen vücut gözünün derinlere bakmasına yardım eden, çenesini göğsüne yerleştirmek suretiyle, küçük bir sandalyenin üzerinde bir oturma pozisyonu, fiziki anlamda iyi bir desteği temsil eder.

     İnsan, Tanrı'nın benzeri olarak yaratıldı. Fakat işlediği günah, yüzünün asli güzelliğini yitirmesine sebebiyet verdi. İsa'nın duasının amacı, kaybolanı yeniden bulmak, günah sebebiyle bölüneni birleştirmektir. Lütuf elde etmek, inanç ve sadakatle Tanrı'yı aramada tecrübe edilir. Bu nedenle, lütfun kişinin içerisinde çalışması için boşluk bırakılır.
 
     İsa’nın duasını uygulamada çok fazla koşullar, tarzlar mevcuttur. Bu duanın bir tipi sakin nefes alıp vererek ve akılla kendimizin merkezine inerek kalbimizin yerini aramaktır ve aynı zamanda İsa’nın adını sabırla yakarmak demektir.  

     Her ne kadar, başlangıçta zor, çok kasvetli ve sıkıntı verici gibi gözükse de, zihnin duayla birleştirilmesi sevinç, manevi zevk ve hoşnutluk ortaya çıkarıyor, Tomaz Şpidlik'in tasvir ettiği gibi Tabor olarak bilinen büyük bir ışık ve Tanrı'ya yönelik çoğalan bir sevgi sayesinde, şeytani kötülüğün saldırıları karşısında direnmek için bize güç veriyor.
 
     İsa'nın duası günümüzde ne kadar geçerli olabilir? Tarihi çevremize baktığımızda bu dua, fabrikada bir işçi tarafından, aynı zamanda madenin derinliklerindeki bir madenci tarafından veya bir teoloji profesörü tarafından da rahatlıkla  söylenebilen bir dua olmuştur. Hep bu duanın doğallığına ve başlangıçtaki yalınlığına geri dönmeye çalışırken, hep var olmuş olan Tanrı’yı keşfediyoruz: Aslında sihirli bir iman formülü telaffuz etmiyoruz, ama Tanrı'nın varlığına dikkat çekiyoruz. Dahası, bu dua takıntılı bir şekilde tekrar edilen bir formüle bağlı kalarak yapıldığı anlamına gelmez, ama bilakis Tanrı'yla birliğin gerçekleştiği bir an olarak kabul edilebilir.
 
    Çok önemli bir noktayı da ifşa etmek gerekir. İsa'nın adıyla dua etmek ve yakarmak bütün Hristiyanlarda gözlemlediğimiz müşterek bir noktadır. Yani gerçekten de ölen ve İsa'da dirilen bütün insanlar arasında bir karşılaşma, buluşma ve birlik anı olabilir.

    “Rab İsa Mesih, Tanrı'nın Oğlu, günahkar olan bana merhamet eyle,” bu yakarış, dünyevi hac yolculuğumuzda bizim için önemli bir yardımdır. Bu dua etme formülünü kullanmak suretiyle, yürürken, çalışırken veya evdeyken, dua etme fırsatının daha geniş ve daha kapsamlı olduğunu keşfedebileceğiz. Ve sonra, yüreğimize girdiğimizde ve lütfa kendimizi açtığımızda, sadıkane bir biçimde Tanrı'nın Krallığının çalışmasıyla işbirliğine girmiş oluruz.

Ekim 2013 - İSA'NIN DUASI - Aziz Antuan Yansimalari

Ekim 2013 - İSA'NIN DUASI - Aziz Antuan Yansimalari

Des coeurs qui se rencontrent

Rugăciunea lui Isus

Cum putem să ne întâlnim cu Dumnezeu? Unde îl putem găsi? Ce cale trebuie urmată pentru a ajunge la El? E posibil să vorbim cu Domnul? Ce limbaj e necesar să cunoaștem pentru a putea comunica cu El?

Cu sinceritate putem să facem să țâșnească din inima noastră multe întrebări asemănătoare. Adesea se spune că omul îl caută în mod natural pe Dumnezeu căci după cum afirmă sfântul Augustin, inima nostră e neliniștită atâta timp cât nu l-a găsit. Cu siguranță creatura cea mai minunată din toată înfăptuirea lui Dumnezeu e purtată în pelerinajul terestru de către ceva anume. Victor Frankl spunea că acest ceva, acest motor este căutarea sensului vieții. Atunci când Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, acestă căutare a fost luminată de persoana lui care ne-a adus Vestea cea Bună. Dumnezeu este iubire, El este comuniune. Asta înseamnă că Dumnezeu este aproape de om și îl dorește aproape, iar când omul se îndepărtează în întuneric Bunul păstor îl caută până îl găsește.

Dar cum putem să îmbrăcăm noi această căutare a lui Dumnezeu care ne împlinește? Un răspuns simplu este: în rugăciune. Dar cum să ne rugăm? Îndreptându-ne privirea spre Domnul și Învățătorul nostru vom spune că în cămăruța intimității noastre ne vom ruga Tatălui nostru din ceruri: Tatăl nostru…

Mai mult, în spiritualitatea din partea răsăriteană a Bisericii s-a dezvoltat Rugăciunea lui Isus care constă în repetarea neîncetată a cuvintelor: Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Astfel că se vorbește despre o anumită tehnică de rugăciune. Folosind cuvântul tehnic în acest context trebuie să fim atenți la faptul că rugăciunea creștină dincolo de orice dinamică este caracterizată de har și nu de capacitatea umană care își propune un anumit țel și se folosește de mijloace strict umane.

Rugăciunea lui Isus care mai poartă și numele de Rugăciunea inimii, este inseparabilă de practica isihastă. Ea a fost promovată într-un mod deosebit în secolul al XIV-lea. Promotorul ei de seamă este sfântul Grigore Palama.

Atunci când se vorbește despre rugăciune se disting trei etape: vocală, mentală și a inimii. Fiecare etapă are o anumită importanță.

Rugăciunea vocală are fără îndoială propria valoare. La fel este și în privința rugăciunilor scurte și dese (iaculatorii), dar e necesar să fim atenți pentru a nu considera rugăciunea ca un talisman.

Rugăciunea lui Isus, deși simplă în formulare, este deosebit de bogată. Putem extrage două elemente esențiale. Este o rugăciune de umilință (katányxis) foarte răspândită în mediul monastic. Un al doilea element esențial este acela al puterii speciale a numelui Domnului. Ne apropiem de Domnul luând în considerație aceste două elemente pe care nu le putem despărți: zdrobirea inimii și adorația, distanța abisală dintre om și Dumnezeu, dar și milostivirea lui care unește, care depășește orice distanță, milostivirea Sa.

A treia etapă este aceea a inimii. Este momentul în care mintea se coboară în inimă și acestea astfel unite se ajunge ordonarea gândurilor sufletului.

Pentru practicarea ei se presupune o pregătire morală: conștiința celui ce se roagă se cere a fi curățată. Din punct de vedere exterior o chilie închisă, o poziție așezată pe un scăunel jos, sprijinirea bărbiei în piept întorcând ochiul trupesc împreună cu mintea spre mijlocul pântecelui.

Omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dar păcatul a făcut ca acest chip să nu mai aibă trasăturile originare. Scopul rugăciunii lui Isus este acela de a regăsi ceea ce s-a pierdut prin păcat, reunificarea omului care s-a împărțit prin căderea în păcat. Disponibilitatea în fața harului se dovedește prin căutarea fidelă a lui Dumnezeu, făcând loc harului să acționeze în propria persoană.

Există mai multe modalități de practicare a acestei rugăciuni. Un astfel de exercițiu cuprinde o rărire regulată a respirației (mai târziu se va spune că repetiția formulei trebuie sincronizată cu ritmul încetinit al respirației), o explorare mentală a sinelui visceral în căutarea locului inimii și invocarea perseverentă a numelui lui Isus.

Deși la început se prezintă a fi dificilă și plină de întunecime, unificarea minții cu rugăciunea produce în curând bucurie, desfătări spirituale, tărie în fața atacurilor vrăjmașului, iubire crescândă față de Dumnezeu, o mare lumină, numită mai târziu taborică cum spune Thomás Spidlik.

Elisabetha Behr Sigel vorbind despre actualitatea acestei rugăciuni argumentează astfel:

Practicată atât de muncitorul din uzină sau din adâncul minei cât și de profesorul de teologie, rugăciunea se detașează, în acest nou context istoric, de conceptualizările moștenite din trecut, pentru a-și redobândi spontaneitatea și simplitatea inițiale. Astfel se dezvăluie ceea ce întotdeauna a fost, în esența sa: nu o credință în puterea magică a unei formule, ci atenție la prezența lui Dumnezeu, a cărui Taină este Numele dumnezeiesc. Nu alienare într-un mecanism obsesiv, ci artă duhovnicească, care, întorcând mintea de la lumea fenomenală spre străfundurile inimii, adică ale persoanei, pregătește această inimă să primească iertarea, pacea, iluminarea. Nu abolire a gândirii și conștiinței personale, ci întâlnire în comuniune, lucidă, cu persoana divino-umană a lui Isus. Având nevoie de tăcere și de o anumită detașare, măcar lăuntrică, de cele lumești, Rugăciunea lui Isus este totodată și mijloc de dăruire și transfigurare a întregii creații.

Nu se poate vorbi despre această rugăciune fără a observa o legătură de comuniune între toți creștinii. Invocarea numelui lui Isus este comună tuturor, acceptată și accesibilă tuturor celor care au murit și înviat în Cristos.

Amintindu-ne și de vameș, dar și de orbul din Evanghelie, rugăciunea Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul, este un ajutor în pelerinajul vieții noastre. Putând fi prescurtată, inserându-i-se momente de tăcere, putând fi un strigăt de umilință curată, dar și un act de binecuvântare, practicând-o, putem descoperi că avem mai mult timp pentru rugăciune, mergând, muncind ori stând acasă, interiorizându-ne, deschizându-ne harului și în același timp colaborând la lucrarea Împărăției lui Dumnezeu.

Principe prin naştere, cerşetor prin iubire

La Bucureşti, la 31 august 2013, beatificarea preotului martir Vladimir Ghika

De Mons. Ioan Robu, arhiepiscop de Bucureşti

"Mamă, mamă, uită-te acolo cum cerul sărută pământul!". Deşi frumoasă şi poetică, această exclamaţie legată de descoperirea orizontului n-ar avea nimic special dacă n-ar fi datorită autorului său, care în acea vreme în care o rostea avea abia trei ani şi jumătate, adică vârsta jocului şi a zburdălniciei. Acel copil care reuşea să exprime în mod aşa de eficace intuiţia prezenţei divine iubitoare era Vladimir Ghika, devenit apoi preot şi apoi ucis din ură faţă de credinţă la Bucureşti, la 16 mai 1954, la vârsta de 80 de ani. Preotul român va fi beatificat sâmbătă, 31 august 2013, în timpul unei ceremonii în capitala ţării, de către cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, care îl reprezintă pe Papa Francisc.

Micul Vladimir nu avea să piardă niciodată din vedere "sărutul" constant al lui Dumnezeu dat omenirii. Şi atunci când iubirea divină a devenit certitudine de neclintit a vieţii sale, Ghika s-a transformat într-un martor viu al lui Deus caritas est.

Născut la 25 decembrie 1873 într-o familie nobilă română, a primit sacramentele iniţierii creştine în Biserica ortodoxă. În timpul studiilor efectuate în Franţa a îndurat influenţa ambientului protestant pentru a ajunge apoi - după nenumărate lecturi, studii şi meditaţii - la catolicism. A obţinut licenţa şi doctoratul în filozofie şi teologie în colegiul Sfântul Toma din Roma. În 1902 a intrat în mod oficial în Biserica catolică, prin actul de credinţă în bazilica romană Sfânta Sabina de pe Aventino. Totuşi va rămâne în el un spirit profund ecumenic, fidel faţă de visul unei singure turme şi un singur păstor pentru care el şi-a dedicat toată viaţa.

Cine a fost Vladimir Ghika? Înainte de toate un mare dar pe care Dumnezeul l-a oferit poporului român şi Bisericii universale. Dacă ar trebui să-l descriu în puţine cuvinte, aş spune că a fost un "principe" prin naştere care a urmat calea regească a Crucii, devenind prin alegere un "cerşetor" de iubire faţă de Cristos, cu convingerea că nu-l iubim pe Dumnezeu aşa cum ar trebui dacă în iubirea noastră faţă de el nu reuşim să-l facem iubit şi de alţii.

Ghika a fost un purtător al crucii. Dar via crucis a sa era destinată să devină o via resurrectionis, graţie exemplului vieţii sale şi al martiriului. El a devenit un far nu numai pentru oamenii din timpul său, ci şi pentru generaţiile viitoare. Când a devenit preot, la 50 de ani, deja parcursese un drum în care, după ce a cunoscut milostivirea lui Dumnezeu, a devenit el însuşi o imagine vie a iubirii şi a compasiunii divine. Înainte de a celebra liturgia euharistice deja practicase aşa-numita "liturgie" a aproapelui, a carităţii creştine şi a jertfirii de sine. de fapt, metrul de măsură al întregii sale vieţi sacerdotale a fost o întrebare care venea în inima sa de la altar: "Oh, preotul meu, cum vei putea să mă jertfeşti pe Mine, efectiv şi total, dacă mai întâi nu te-ai jertfit pe tine însuţi, efectiv şi total?".

În parcursul său spre jertfa euharistică, Ghika n-a evitat niciodată deşerturile atâtor inimi umane chinuite sau rătăcite, în căutare de ajutor, sfat, consolare şi binecuvântare. Drumul său uman şi sacerdotal n-a fost proiectat după calcule sau interese pământeşti, ci a fost condus de un singur gând: să facă voinţa lui Dumnezeu şi să răspundă la aşteptările sale, în dorinţa de a obţine mântuirea proprie şi aceea a aproapelui.

Dacă, pe de o parte, ar putea să fie relativ simplu să se traseze harta numeroaselor călătorii făcute de acest neobosit apostol din secolul al XX-lea, nu este la fel de uşor să se descrie bogăţia reflecţiilor sale dedicate misterului lui Dumnezeu în raport cu sufletul omenesc. Totuşi, denumirea comună a meditaţiilor sale rămâne dorinţa continuă de a descoperi intervenţia lui Dumnezeu în mântuirea omului şi de a-i deveni instrument. Numai aşa se explică plecarea neobosită în căutarea sufletelor pierdute, departe de Dumnezeu, unită cu grija specială faţă de cei bolnavi şi cei nevoiaşi. Ghika a înţeles că îmbrăţişarea autentică a cerului cu pământul nu avea loc la orizont, ci în sufletul omului, motiv pentru care nu trebuie să ţină privirea îndreptată în depărtare, ci în apropiere, spre aproapele care are nevoie de ajutor şi de speranţă.

Despre el vorbesc mai ales gesturile şi acţiunile, viaţa sa sfântă încoronată de o moarte de martir în închisoarea politică Jilava. Trebuie să-i fim recunoscători lui Dumnezeu care ne-a dăruit exemplul acestui "principe" al carităţii a cărui învăţătură spirituală s-ar putea concentra în trei teme: viaţă mereu conştientă şi însufleţită de prezenţa reală a lui Dumnezeu, rugăciune continuă şi "liturgia" aproapelui. Convingerea sa de fier era că "nimic nu ne poate apropia mai mult de Dumnezeu decât aproapele". Trebuie amintit că apostolatul principal căruia i s-a dedicat a fost acela de a readuce sufletele rătăcite la casa Tatălui şi pentru a îndeplini această misiune n-a ţinut cont nici de distanţele geografice, nici de starea socială, nici de naţionalitate. A fost un mare apostol al carităţii: nu trebuie uitat că în 1904 a cunoscut-o pe sora Elisabetta Pucci, de la Fiicele Carităţii ale Sfântului Vincenţiu de' Paoli, şi această întâlnire l-a ajutat să schiţeze proiectul său pentru operele de asistenţă şi solidaritate faţă de cei mai nevoiaşi, aşa încât după doi ani, în 1906, a deschis la Bucureşti primul ambulatoriu medical gratuit. Însă caritatea sa nu s-a limitat la cei săraci, la cei bolnavi şi la victimele calamităţilor naturale, ci a fost îndreptată mai ales spre cel care era departe de Dumnezeu. Pentru el cea mai mare sărăcie, boală şi calamitate era absenţa lui Dumnezeu în viaţa unei persoane, lipsa îmbrăţişării lui Dumnezeu, împiedicată uneori de refuzul conştient al omului.

Ghika era un preot care - cum ar spune Papa Francisc - a ieşit din propria logică pentru a intra în logica lui Cristos, un păstor care stătea în mijlocul oilor sale aşa încât a luat mirosul lor.

Trebuie spus şi că oile sale - prin faptul că-i stăteau alături - au luat parfumul său de sfinţenie, aşa cum dau mărturie numeroasele convertiri de persoane care l-au cunoscut şi atâţia fii spirituali care îl căutau încontinuu pentru a avea sfaturile sale şi sprijinul său în dificultăţile de toate zilele. Ghika a fost părinte spiritual pentru numeroşi tineri fascinaţi nu numai de personalitatea şi cultura sa şi de cunoştinţele care l-au făcut să vorbească numeroase limbi: ceea ce îi atrăgea era mai ales percepţia prezenţei lui Dumnezeu în el, acel inconfundabil parfum de sfinţenie.

Tinerii, precum şi toţi cei care l-au cunoscut pe monseniorul Ghika, nu pot să nu rămână fascinaţi de acest om cu origini nobile, care avea în faţa sa perspective fabuloase, destinat pentru o carieră diplomatică strălucitoare, înrudit cu capetele încoronate din toată Europa, stimat, primit ca un rege în toate saloanele culturale din Europa, care a renunţat la toate pentru a-l sluji cu umilinţă pe Cristos, ajungând să doarmă pe banca dintr-o baracă la Villejuif, în periferia Parisului, pentru a trăi ca sărac cu cei săraci. Un om care l-a întâlnit pe Cristos. Şi a înţeles că împreună cu El se poate chiar să nu se aibă nimic, pentru că în inimă răsună o certitudine: eu nu duc lipsă de nimic.

Şi Pius al XI-lea îl numea "marele vagabond apostolic"

"Marele vagabond apostolic": aşa îl numea Pius al XI-lea pe Vladimir Ghika pentru a-i sublinia neobosita activitate misionară. Nu întâmplător acelaşi Pontif îi acordase permisiunea de a celebra liturghia atât în rit latin cât şi în cel oriental şi facultatea de a desfăşura slujirea sa în orice parte a lumii, în folosul celor mai diferite categorii de credincioşi. Ca laic, deja în timpul primului război mondial, Ghika a călătorit încontinuu între Franţa, Italia şi România pentru a-i asista pe prizonieri şi pe cei răniţi. În 1915 a luat parte la operaţiunile de ajutorare a victimelor cutremurului devastator din Marsica, în Abruzzo. După hirotonirea sacerdotală, alegerea sa de sărăcie l-a dus între 1923 şi 1939 să-şi desfăşoare slujirea printre barăcile din cartierele periferice pariziene Gentilly şi Villejuif. A fost numit de Papa Ratti protonotar apostolic şi în această funcţie a luat parte la multe misiuni în diferite ţări ale lumii: a călătorit în Africa şi în America latină, a mers în Japonia şi cu ocazia congreselor euharistice a fost printre altele şi la Sydney, Dublin, Buenos Aires, Manila şi Budapesta.

După L'Osservatore romano, 29 august 2013

Traducere de Pr. Mihai Pătraşcu

O altfel de tabără…

Sunt anumite persoane care nu te pot lăsa indiferent atunci când le întâlnești. Fie datorită bogăției interioare, fie datorită modului de viață ori a evenimentelor trăite, tu rămâi atins în profund. O tabără de refugiați nu e doar un loc mizer în care viețuitorii își doresc să se petreacă ceva bun în viitorul cât mai apropiat ci un context care te poate bulversa pentru că astfel atingi cu degetul ceea ce nu e bine, ceea ce nu e corect, absurditatea dintr-un anumit context. Am avut parte de o astfel de întâlnire zilele trecute. La poalele muntelului ce trasează granița cu Siria, pe teritoriul Libanului, se află mai multe tabere de refugiați. Împreună cu un frate și un ghid am vizitat una dintre ele.

Cu permisiunea responsabilului intrăm… Un copil se îmbăia într-o apă nu tocmai curată. Umblăm peste tot. Vedem două femei care fac de mâncare în aer liber. Se ivesc multe fețe curioase. Ne salutăm. Graiul zâmbetului ne ajută să comunicăm din ce în ce mai bine cu cei inocenți, cu copiii care depășesc primii barierele… Apoi suntem invitați într-un cort: e un cort mărișor, în mijlocul taberei. În dialog aflăm că sunt ridicate 40 de corturi pe terenul unui localnic. Acestuia i se plătește pentru loc. În plus se plătește pentru apă și curent. Nici lemnele pentru construirea corturilor nu au fost gratuite, iar în lunile ploioase de iarnă te întrebi cum vor sta oamenii în ele. În timp ce vorbim, un baiat de vreo 14 ani are o criză de epilepsie. Părinții ne arată rezultatele analizelor și ne spune de cât ajutor ar avea nevoie.

Ultimii refugiați au sosit acum șase luni din Homs. Este evidentă dependența de unele ajutoare care uneori ajung cu greutate. Femeile când găsesc lucrează pământul proprietarilor din zonă, iar pe bărbați îi vezi ca în Evanghelie pe la intersecții așteptând ca cineva să îi tocmească la lucru. Copiii în timpul verii nu au prea multe ocupații, iar în timpul școlii merg la o școală publică din sat. Ultima parte a vizitei a fost mult mai animată pentru că am cerut permisiunea de a face fotografii. Iar pentru a fi totul mai autentic copiii au primit aparatul de fotografiat pentru a focaliza ei mai bine realitatea pe care o trăiesc.

În Liban sunt asociații care îi ajută. Situația este însă foarte dificilă căci numărul celor care au fugit din fața războiului este foarte mare. Se vorbește în fond de peste 900.000 refugiați în Liban, o țară de dimensiuni destul de reduse. Această situație însă nu se va schimba atâta vreme cât dincolo de munți tunetele artificiale nu încetează.

Rugați-vă pentru pace!

Din Țara Hațegului și Munții Retezat

Din Tara Hategului si Muntii Retezat, a set on Flickr.

Libanul se consacra Inimii Neprihanite a Mariei

În timp ce se vorbește mult despre rațiunea, sensurile și consecințele conflictelor din Orientul Mijlociu, consecințele acestuia sunt lesne de observat: oameni care își părăsesc patria, numeroase victime, distrugeri absurde, mânie, angoasă… Dar dacă pe de o parte ies în evidență interese înguste ale unor oameni puternici ai acestei lumi, pe de altă parte în același context oameni iubitori de pace luptă cu altfel de arme: ocrotesc pe cei slabi, educă, construiesc binele refuzând ura, se unesc în rugăciune cerând darul păcii de la Domnul.

Adunați la Harissa, sanctuarul unde este venerată Regina Libanului, Precurata Fecioară Maria, în ziua de 16 iunie 2013, o mulțime de credincioși la care s-au alăturat președintele (Michel Suleiman) și prim-ministrul (Tammam Salam) Libanului, nunțiul apostolic Gabriele Caccia precum și patriarhii catolici din Orientul Mijlociu care s-au unit cu cardinalul Boutros Bechara Rai, Patriarhul Maronit al Antiohiei au participat la o celebrare deosebită: consacrarea Libanului și a întregii regiuni Inimii Neprihănite a Mariei. Evenimentul a avut loc după celebrarea euharistică prezidată de către cardinal.

Acesta și-a exprimat dorința ca toate popoarele din regiune să fie eliberate de păcatele care duc la diviziune, la agresiune și violență. Cardinalul Rai a amintit faptul că Libanul este unica țară în care Sărbătoarea Buneivestiri este sărbătorită la 25 martie atât de către creștini cât și de către musulmani, o imagine care i-a oferit ocazia de a solicita o grabnică reconciliere între forțele politice din Liban, tensiunea dintre acestea împingând poporul libanez în conflictul sirian. Într-un moment de rugăciune el a mai invocat ajutorul Mariei, cerându-i să protejeze Libanul și întreg Orientul Mijlociu.

Comunitatea credincioșilor și-a înnoit cu această ocazie angajamentul de a promova valori umane și creștinești în propriile familii și în mărturia publică pentru o civilizație care înalță persoana umană la ascultarea cu maximă obediență de Dumnezeu, cel care vorbește fără încetare inimii oricărui om.