Rugăciunea lui Isus

Cum putem să ne întâlnim cu Dumnezeu? Unde îl putem găsi? Ce cale trebuie urmată pentru a ajunge la El? E posibil să vorbim cu Domnul? Ce limbaj e necesar să cunoaștem pentru a putea comunica cu El?

Cu sinceritate putem să facem să țâșnească din inima noastră multe întrebări asemănătoare. Adesea se spune că omul îl caută în mod natural pe Dumnezeu căci după cum afirmă sfântul Augustin, inima nostră e neliniștită atâta timp cât nu l-a găsit. Cu siguranță creatura cea mai minunată din toată înfăptuirea lui Dumnezeu e purtată în pelerinajul terestru de către ceva anume. Victor Frankl spunea că acest ceva, acest motor este căutarea sensului vieții. Atunci când Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, acestă căutare a fost luminată de persoana lui care ne-a adus Vestea cea Bună. Dumnezeu este iubire, El este comuniune. Asta înseamnă că Dumnezeu este aproape de om și îl dorește aproape, iar când omul se îndepărtează în întuneric Bunul păstor îl caută până îl găsește.

Dar cum putem să îmbrăcăm noi această căutare a lui Dumnezeu care ne împlinește? Un răspuns simplu este: în rugăciune. Dar cum să ne rugăm? Îndreptându-ne privirea spre Domnul și Învățătorul nostru vom spune că în cămăruța intimității noastre ne vom ruga Tatălui nostru din ceruri: Tatăl nostru…

Mai mult, în spiritualitatea din partea răsăriteană a Bisericii s-a dezvoltat Rugăciunea lui Isus care constă în repetarea neîncetată a cuvintelor: Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Astfel că se vorbește despre o anumită tehnică de rugăciune. Folosind cuvântul tehnic în acest context trebuie să fim atenți la faptul că rugăciunea creștină dincolo de orice dinamică este caracterizată de har și nu de capacitatea umană care își propune un anumit țel și se folosește de mijloace strict umane.

Rugăciunea lui Isus care mai poartă și numele de Rugăciunea inimii, este inseparabilă de practica isihastă. Ea a fost promovată într-un mod deosebit în secolul al XIV-lea. Promotorul ei de seamă este sfântul Grigore Palama.

Atunci când se vorbește despre rugăciune se disting trei etape: vocală, mentală și a inimii. Fiecare etapă are o anumită importanță.

Rugăciunea vocală are fără îndoială propria valoare. La fel este și în privința rugăciunilor scurte și dese (iaculatorii), dar e necesar să fim atenți pentru a nu considera rugăciunea ca un talisman.

Rugăciunea lui Isus, deși simplă în formulare, este deosebit de bogată. Putem extrage două elemente esențiale. Este o rugăciune de umilință (katányxis) foarte răspândită în mediul monastic. Un al doilea element esențial este acela al puterii speciale a numelui Domnului. Ne apropiem de Domnul luând în considerație aceste două elemente pe care nu le putem despărți: zdrobirea inimii și adorația, distanța abisală dintre om și Dumnezeu, dar și milostivirea lui care unește, care depășește orice distanță, milostivirea Sa.

A treia etapă este aceea a inimii. Este momentul în care mintea se coboară în inimă și acestea astfel unite se ajunge ordonarea gândurilor sufletului.

Pentru practicarea ei se presupune o pregătire morală: conștiința celui ce se roagă se cere a fi curățată. Din punct de vedere exterior o chilie închisă, o poziție așezată pe un scăunel jos, sprijinirea bărbiei în piept întorcând ochiul trupesc împreună cu mintea spre mijlocul pântecelui.

Omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dar păcatul a făcut ca acest chip să nu mai aibă trasăturile originare. Scopul rugăciunii lui Isus este acela de a regăsi ceea ce s-a pierdut prin păcat, reunificarea omului care s-a împărțit prin căderea în păcat. Disponibilitatea în fața harului se dovedește prin căutarea fidelă a lui Dumnezeu, făcând loc harului să acționeze în propria persoană.

Există mai multe modalități de practicare a acestei rugăciuni. Un astfel de exercițiu cuprinde o rărire regulată a respirației (mai târziu se va spune că repetiția formulei trebuie sincronizată cu ritmul încetinit al respirației), o explorare mentală a sinelui visceral în căutarea locului inimii și invocarea perseverentă a numelui lui Isus.

Deși la început se prezintă a fi dificilă și plină de întunecime, unificarea minții cu rugăciunea produce în curând bucurie, desfătări spirituale, tărie în fața atacurilor vrăjmașului, iubire crescândă față de Dumnezeu, o mare lumină, numită mai târziu taborică cum spune Thomás Spidlik.

Elisabetha Behr Sigel vorbind despre actualitatea acestei rugăciuni argumentează astfel:

Practicată atât de muncitorul din uzină sau din adâncul minei cât și de profesorul de teologie, rugăciunea se detașează, în acest nou context istoric, de conceptualizările moștenite din trecut, pentru a-și redobândi spontaneitatea și simplitatea inițiale. Astfel se dezvăluie ceea ce întotdeauna a fost, în esența sa: nu o credință în puterea magică a unei formule, ci atenție la prezența lui Dumnezeu, a cărui Taină este Numele dumnezeiesc. Nu alienare într-un mecanism obsesiv, ci artă duhovnicească, care, întorcând mintea de la lumea fenomenală spre străfundurile inimii, adică ale persoanei, pregătește această inimă să primească iertarea, pacea, iluminarea. Nu abolire a gândirii și conștiinței personale, ci întâlnire în comuniune, lucidă, cu persoana divino-umană a lui Isus. Având nevoie de tăcere și de o anumită detașare, măcar lăuntrică, de cele lumești, Rugăciunea lui Isus este totodată și mijloc de dăruire și transfigurare a întregii creații.

Nu se poate vorbi despre această rugăciune fără a observa o legătură de comuniune între toți creștinii. Invocarea numelui lui Isus este comună tuturor, acceptată și accesibilă tuturor celor care au murit și înviat în Cristos.

Amintindu-ne și de vameș, dar și de orbul din Evanghelie, rugăciunea Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul, este un ajutor în pelerinajul vieții noastre. Putând fi prescurtată, inserându-i-se momente de tăcere, putând fi un strigăt de umilință curată, dar și un act de binecuvântare, practicând-o, putem descoperi că avem mai mult timp pentru rugăciune, mergând, muncind ori stând acasă, interiorizându-ne, deschizându-ne harului și în același timp colaborând la lucrarea Împărăției lui Dumnezeu.