Cristos, centrul şi modelul vieţii preotului

În Biserica Romano-Catolică de la 19 iunie 2009 până la 11 iunie 2010 este celebrat anul Sfintei preoții. În prezentul material vom încerca să facem o trecere în revistă a câtorva elemente profunde ce aparțin identității preotului preotului. Toate aceste aspecte converg spre un singur punct: Cristos. El este centrul şi modelul vieţii preotului.

De aceea se cere pentru preot pe parcursul întregii sale vieţii şi cu precădere în perioada de formare iniţială un drum de transformare spre El care este model, centru, viaţă, iubire.

Sfinţenia creştină constă în unirea cu Cristos, căci Tatăl în el ne-a ales înainte de întemeierea lumii, pentru a fi sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa în dragoste, predestinându-ne să fim fiii săi adoptivi prin lucrarea lui Isus Cristos (Ef 1,4-5). Pentru preot acest adevăr are o putere cu totul aparte. Esenţa preoţiei constă în identificarea cu Cristos preot. Dar nu ajunge doar o asimilare sacra mentală sau funcţională. Preotul a fost chemat să fie un alt Cristos şi în viaţa sa personală şi în modul său de a fi. Tânărul chemat la Preoţie trebuie să depună tot efortul posibil pentru ca Isus Cristos să fie centrul şi modelul vieţii sale personale şi al viitoarei sale slujiri pastorale. Pentru aceasta, principala preocu pare trebuie să fie propria sa transformare în Cristos.

Vorbind despre formarea ca transformare[1], constatăm că este vorba despre un proces dinamic în care se trece de la cunoaşterea unei realităţi la interiorizarea valorii sale şi, de aici, la aplicarea vitală a acestei valori. Transformarea în Cristos, posedă acelaşi dinamism: e un proces care duce de la cunoaştere la iubire şi de la iubire la imitare. Cel care 1-a cunoscut şi îl iubeşte pe Cristos, experimentează în sine dorinţa arzătoare de a-1 comunica altora; şi cel mai bun mod de a o face este mărturia proprie a imitării învăţătorului.

Cunoaşterea lui Isus Cristos din experienţă

Înainte de toate a-l cunoaşte pe Isus Cristos. Nu numai pe Cristos al teologiei. Şi pe acela, bineînţeles. Dar dacă un semi narist s-ar limita doar să studieze, chiar în profunzime, obiectul cristologiei, ar rămâne la nivelul unei simple teorii. Şi nimeni nu iubeşte o teorie, şi nici nu e dispus să-şi dea viaţa pentru ea. Prin aceasta putem reuşi să obţinem un erudit, dar nu un preot bun . Este vorba aici de cunoaşterea care există între două persoane vii. Trebuie să ajutăm pe fiecare seminarist să-1 întâlnească personal şi experimental, în credinţă, pe Cristos viu şi real care se apropie de el prin Evanghelie, i se face prezent în Euharistie şi vrea să i se comunice în rugăciunea personală (OT 8). Seminaristul trebuie să cunoască criteriile sale, modul său de a gândi, de a judeca persoanele, circumstanţele, faptele; să cunoască inima sa, adâncul iubirii sale, sensibilitatea sa; să cunoască modul său de a acţiona, reacţiile sale şi atitudinile sale. Dar, mai ales, să înveţe cum să stabilească un raport personal cu el când se întâl nesc în intimitatea rugăciunii şi în îmbrăţişarea Euharistiei sau când se întâlnesc în sacramentul Pocăinţei.

Dar, pentru ca Isus Cristos să ajungă să entuziasmeze un tânăr este necesar ca formatorii să ştie să-1 prezinte pe Cristos ca fiind atrăgător, adică persoana autentică a lui Cristos din Evanghelie, care e capabil să cucerească orice persoană care nu opune rezis tenţă la frumuseţe, la adevăr, la dragoste[2]. Există frica de a pre zenta câteva aspecte mai puţin plăcute ale lui Cristos al Evan­gheliei, ca spre exemplu adeziunea sa conştientă şi iubitoare pentru cruce şi străduinţa sa pentru a împlini voinţa Tatălui (cf. In 10,17-18). Unii cred că un Cristos îndulcit va fi acceptat mai uşor de tinerii în formare, va fi mai atractiv, mai la îndemâna omului. Ştim, în schimb, foarte bine că numai când omul îl cunoaşte şi-1 iubeşte pe Cristos real, în natura sa umană şi divină, în misterul morţii şi învierii sale, găseşte în persoana sa acea sfidare care răspunde tuturor dorinţelor sale profunde de transcendenţă şi dăruire.

Iubire personală, reală, pasionantă şi totală

Raportul de cunoaştere personală este poarta iubirii. Trebuie să facem astfel, ca în inima celui în formare iubirea pentru Cristos, Domnul său, să se întărească. Adesea, primele experienţe pro funde de cunoaştere şi de contact intim cu Cristos sunt legate de o efuziune de afecte, chiar sensibile. Sunt curate şi no bile, dar nu putem considera că au atins deja prin ele iubirea; iubi rea matură duce la dăruirea reală. Formatorii trebuie să explice mereu seminariştilor că iubirea este mai mult decât o emoţie sau o simplă apreciere a unei persoane. Dacă ar trebui să concretizăm cu puţine atribute iubirea pentru Cristos, am putea spune că este vorba despre o iubire personală, reală, pasionantă şi totală[3]. Personală, întrucât implică persoana însăşi şi nucleul său cel mai sacru şi pentru că este orientată spre persoana vie a lui Cristos, nu spre un simplu obiect de veneraţie. Iubirea care se în dreaptă spre o persoană care este om – Dumnezeu şi al cărui dina mism se desfăşoară în ambientul harului divin. Dar nu poate fi o dragoste eterică, pur spirituală, încarnată. Când Cristos alege un tânăr pentru ca acesta să se dăruiască iubirii sale, nu-1 vrea mai puţin om în privinţa iubirii. Dimpotrivă, vrea să realizeze pe deplin capacitatea sa de a iubi şi aşteaptă de la el o iubire cordială.

Iubirea reală este opusă unei iubiri teoretice sau sentimentale sau pur şi simplu falsă, de faţadă, a frazelor frumoase. Iubirea este reală când se realizează[4], când impregnează viaţa de fiecare zi şi o marchează, când duce la imitarea celui iubit şi la a se dărui lui, şi când, în sfârşit, conduce la rezultate efective.

Adevărata dragoste faţă de Cristos este o iubire pasionantă. Fără îndoială, există grade ale iubirii şi nu toţi iubim în acelaşi mod şi cu aceeaşi intensitate, deoarece intervin diferite elemente: temperamentul persoanei, formarea sa şi darul liber al lui Dumnezeu, care este izvorul iubirii. Dar, dacă reflectăm bine, vorbim de iubirea faţă de persoana lui Cristos[5], Creatorul şi Răs cumpărătorul nostru, prietenul care şi-a dat viaţa pentru prieteni (cf. In 15,13); nu o putem gândi, aşadar, decât ca o adevărată pa siune de iubire. O iubire care pătrunde cele mai profunde fibre ale existenţei, o iubire puternică şi entuziastă, tare ca moartea; o iubire dispusă la a se dărui chiar şi în faţa dificultăţilor şi care poate să ducă până la eroism[6].

În sfârşit, iubirea faţă de Cristos este totală. Aceasta nu în seamnă că nu se poate iubi nici o altă persoană. Dimpotrivă, iu birea faţă de Cristos provoacă în om capacitatea de a iubi. De aici se naşte forţa care ne face capabili să o iubim pe Măria, Biserica, pe papa şi pe toţi oamenii. Este o iubire totală deoarece constituie centrul afectelor şi al vieţii întregi a preotului. Iubirea faţă de aproapele (familia, prietenii şi toate persoanele care îi sunt apropiate ministerului său) îşi are criteriul şi centrul de greutate în iubirea faţă de Domnul. Acesta este sensul clar al cuvintelor lui Cristos care cere disponibilitatea de a lăsa pe tatăl şi pe mama celor care vor să fie ucenicii săi.

Este necesar, aşadar, ca toţi seminariştii, de la primii paşi spre Preoţie, să trăiască fiecare zi într-un climat de intimă şi profundă prietenie cu Cristos[7], în efortul de a înţelege zilnic tot mai profund iubirea predilectă pe care Cristos le-o oferă, o iubire de care ni meni şi nimic nu-i poate separa (cf. Rm 8,39). Pentru că doar prin iubirea lui Cristos se poate trăi şi da sens unei vieţi care cere renunţare, aşa cum este cazul oricărui preot adevărat; doar pentru Cristos şi pentru împărăţia sa este posibil să se trăiască cu bucurie consacrarea propriei inimi care derivă din promisiunea castităţii; doar prin el este posibilă iubirea sărăciei care trebuie să-l caracterizeze, găsind, astfel, o siguranţă incomparabil mai mare faţă de cea oferită de bani şi putere; doar prin el e posibil a trăi cu delicateţe promisiunea ascultării; şi doar pentru Cristos şi pentru împărăţia sa este posibilă fidelitatea până la moarte, o fidelitate alcătuită din coerenţă, din efort şi din perseverenţă.

Pentru a-şi dezvolta şi însuşi această prietenie intimă cu Isus Cristos, aspirantul la Preoţie trebuie să fie conştient înainte de toate că aceasta este un dar al lui Dumnezeu, şi că, pentru aceasta, orice efort este zadarnic şi inutil dacă Dumnezeu nu îl însoţeşte şi nu îl face rodnic. Trebuie invitat să se roage cu insistenţă şi să co laboreze cu harul, cu convingerea fermă că Dumnezeu este primul interesat să-i acorde acest dar.

Imitarea lui Cristos, modelul perfect

Cine iubeşte se gândeşte la cel iubit, caută prezenţa sa, doreşte să-i semene. Tot astfel, cel care îl iubeşte pe Cristos urmează ace laşi dinamism al dragostei pentru a ajunge să-1 imite.
Isus Cristos îi cheamă pe ai săi pentru a sta cu el şi pentru a-1 însoţi în acţiunile sale apostolice, pentru a-i trimite apoi să predice (cf. Mc 3,14). In acel timp în care au fost împreună cu Domnul ei au văzut unde trăia (cf. In 1,39), 1-au urmat în activităţile sale zilnice şi, mai ales, au cunoscut modul său de a gândi, de a simţi, de a voi, de a acţiona. De multe ori au ascultat de pe buzele sale chemarea de a-1 imita în exercitarea virtuţilor (cf. Mt 11,29; In 13,15) sau au auzit porunca de a se comporta într-un anumit mod concret în diferite circumstanţe (cf. Mt 10,5-10), şi, astfel, şi-au dat seama puţin câte puţin că invitaţia de a-l urma nu se referă numai la urmarea fizică, dar şi spirituală: să ajungi să fii ca el.

Imitarea lui Cristos nu se reduce la o simplă asemănare externă sau accidentală. Presupune, ca în cazul apostolilor, o adevărată transformare interioară[8]. Candidatul la Preoţie trebuie să aspire cu umilinţă, dar şi cu tenacitate, să gândească asemenea lui Isus Cristos, să simtă, să iubească şi să acţioneze ca el.

Aşadar, figura lui Isus Cristos, aşa cum ni se prezintă în Evan ghelie în diferitele detalii şi trăsături ale personalităţii şi în dife ritele atitudini ale sale, constituie pentru preot punctul de referinţă ce luminează şi orientează munca sa în câmpul spiritual. Deschi zând Evanghelia, seminaristul va descoperi mii de aspecte şi ele mente ale personalităţii lui Cristos care îi vor servi ca model pentru toată viaţa sa şi pentru slujirea sacerdotală. Va putea să descopere însă înainte de toate, atitudinea sa de dăruire radicală faţă de Tatăl, faţă de misiune şi faţă de ceilalţi; o atitudine care defineşte dispoziţia fundamentală a fiecărui preot. Cristos a venit în lume pentru a-1 preamări pe Tatăl (cf. In 17,4) şi pentru a-i mântui pe oameni prin jertfa liberă şi iubitoare a crucii; el ştie că a fost trimis de Dumnezeu la oameni (cf. In 16,28) şi face din împlinirea acestei misiuni unicul sens al vieţii sale; trăieşte în contact continuu cu Tatăl său (cf. In 14,10); ştie de unde a venit şi unde merge (cf. In 8,42) şi această convingere intimă determină în fiecare moment atitudinea sa în raport cu Tatăl şi cu oamenii. Este omul lui Dumnezeu, Omul-Dumnezeu.


A comunica altora dragostea lui Cristos

Amor est diffusivus sui. Adevărata dragoste nu poate fi nicio dată narcisistă. Dorinţa arzătoare de a-1 face cu noscut pe Cristos este rodul cel mai curat şi dovada cea mai bună că seminaristul a atins dragostea matură pentru învăţător[9]. Cel care a descoperit lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncul dragostei lui Cristos pentru oameni (cf. Ef 3,17) şi s-a lăsat cucerit de el corespunzând cu generozitate, nu poate să nu dorească răspândirea acestei iubiri la un număr cât mai mare de oameni. Din dragoste se naşte zelul apostolic[10].

Dar, pe de altă parte, este adevărat că, atunci când ne angajăm în numele unei cauze sau al unei persoane, creşte ataşamentul nostru interior faţă de aceasta. Orice activitate care ar permite seminaristului să se proiecteze în afara sa şi să se ofere altora pentru a le transmite experienţa şi dragostea lui Cristos, va întări iubirea sa pentru el.

Câteva dificultăţi

Deşi pe scurt, vom analiza două posibile dificultăţi care pot apărea în drumul iubirii faţă de Cristos. Prima derivă din faptul că îl vedem pe Cristos numai prin intermediul credinţei; nu e prezent fizic. Pentru aceasta, dragostea lui Cristos poate părea unora doar o iluzie, ceva imprecis, care nu potoleşte dorinţa de a iubi, de a fi iubiţi, dorinţa de afecţiune, dorinţa de a avea pe cineva alături şi de a fi mângâiaţi. Este o dificultate uşor de înţeles. La început cre dinţa trebuie să fie aceea care susţine această iubire care îmbobo ceşte. Apoi, însăşi experienţa prieteniei lui Cristos va ajuta la depăşirea acestei dificultăţi.
A-l cunoaşte şi a-1 iubi pe Cristos înseamnă a-ţi conforma pro pria viaţă după poruncile sale: Dacă mă iubeşti, păzeşte porun cile mele (In 14,15); Din aceasta ştim cu adevărat că-1 cunoaştem: dacă păzim poruncile sale (In 2,3); Cine spune că este în el, trebuie să se comporte cum s-a comportat el (In 2,6). De aici provine o a doua dificultate, prezentată de sfântul Ioan: Căci tot cel ce face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se descopere faptele (In 3,20). Aşadar dragostea, procesul său de creştere, devine o dificilă cale în urcuş dacă în noi persistă alipirea de păcat, de consecinţele şi rădăcinile sale. De aceea, când unui seminarist îi este greu să-1 iubească pe Cristos sau poate imposibil, ar trebui să se întrebe dacă nu-i lipseşte generozitatea de a tăia legăturile cu întunericul şi cu lucrările sale, şi aşa să treacă la lumină lăsându-se iluminat[11].


Concluzie

Am văzut de unde vine sfinţenia, de unde ne vine şi cum putem ajunge la ea. Doar printr-o întâlnire personală, profundă şi sinceră cu Cristos, preotul poate trăi în mod veridic vocaţia sa.
Aşadar ceea ce e important în contextul unei vieţi trăite în Cristos – Marele Preot la care trebuie să participe cei chemaţi la preoţie e o întâlnire reală de viaţă şi nu doar o cunoaştere teoretică oricât de profundă ar fi. Acest fapt dă orice putere necesară pentru a depăşi obstacolele, această întâlnire hrăneşte şi dă viaţă.


Bibliografie

Caprioli Mario, Preoţia. Teologie şi spiritualitate, trad. Pr. Iosif Martin, Sapientia, Iaşi 2003.
Dillenchneider C., Le christ, l’Unique Prêtre, et nous ses prêtres, Edizioni Alsatia, Paris 1964.
Maciel Marcial, Formarea integrală a preotului, Sapientia, Iaşi 2001.

[1] Marcial Maciel, Formarea integrală a preotului, Sapientia, Iaşi 2001, 105.
[2] Cf. Idem, 106.
[3] Cf. Ibidem.
[4] Idem, 107.
[5] C. Dillenchneider, Le christ, l’Unique Prêtre, et nous ses prêtres, Edizioni Alsatia, Paris 1964, 15.
[6] Marcial Maciel, op.cit., 108.
[7] C. Dillenchneider, op.cit., 17.
[8] Mario Caprioli, Preoţia. Teologie şi spiritualitate, trad. Pr. Iosif Martin, Sapientia, Iaşi 2003, 220.
[9] Cf. C. Dillenchneider, op.cit., 259.
[10] Marcial Maciel, op.cit., 109.
[11] Cf. Idem, 110.