E o bucurie să ai revelaţia unei mulţimi de oameni care se întâlnesc într-un singur loc pentru a se ruga. E un fapt deosebit să vezi că într-un context social caracterizat de un frenetic "a avea", de un continuu plictis rezultat dintr-o interminabilă gălăgie care răscoală totul, dar nu rezolvă nimic, sunt mulţi cei care pornesc de la casele lor spre acele locuri speciale numite sanctuare.
Prezenţa lui Dumnezeu pe pământ nu poate fi îngrădită de nimic. El poate locui în inimioara unui copilaş, şi în acelaşi timp întreg pământul e doar un scăunel picioarelor sale.
Însă pe pământ încă din vechime au existat locuri speciale în care oamenii au simţit nevoia să se relaţioneze într-un mod special cu Cel Preaînalt. Astfel, ei au ridicat altare, s-au prosternat cu toată fiinţa lor în rugăciune, au adus jertfe, tânguindu-se, implorând ori aducând laudă.
Sanctuarul, spaţiu sacru în care două realităţi se întâlnesc, cea care nu e limitată nici de timp, nici de spaţiu, cu realitatea creată şi limitată; Dumnezeu se întâlneşte cu omul. Acolo, într-un loc deosebit, există un semn înălţat spre sprijinirea unei întâlniri profunde şi ordonatoare de drum în viaţă şi anume amintirea unui eveniment mântuitor pe care Domnul l-a înfăptuit pe pământ, relicva unui sfânt ori un alt semn deosebit precum o icoană binecuvântată.
Astăzi sanctuarele sunt o invitaţie continuă pentru orice om. Dumnezeu care din iubire a creat omul îl doreşte mereu aproape pe acesta pentru că ştie că fără El nimic nu se poate împlini bine, fără El iubirea nu e adevărată, fără El casa e zidită pe nisip, fără El nimeni nu poate fi veşnic fericit.
Un sanctuar e o şcoală. Dacă în jur este întuneric, acolo viaţa ţi se luminează. Dumnezeu după ce te-a chemat îţi dăruieşte învăţătură şi har. El vorbeşte prin propriul exemplu de iubire, umilinţă şi dăruire. În aceste locuri sacre Cel Preaînalt vorbeşte omului prin Cuvântul proclamat şi prin mesajul pe care îl inspiră slujitorilor săi spre întărirea şi chemarea la convertire a celor care îl aud. Sanctuarul e o şcoală şi prin prezenţa oamenilor. Prezenţa lor vorbeşte în mod simplu şi cu
putere în acelaşi timp. E de ajuns să te întrebi de ce au venit şi cu siguranţă nu vei răspunde neînţelept că pentru vreun lucru exterior pe care l-ar găsi şi aievea. Prezenţa lor e o minune, iar credinţa pe care o trăiesc minunată. Gesturile simple precum a atinge stânca la grota Massabielle la Lourdes, ori tăcerea profundă de la tomba sfântului Francisc la Assisi, ori obiectele şi fotografiile pe care mulţi le aduc la Padova la bazilica del Santo ca gest de mulţumire pentru harurile primite vorbesc celor care nu cred, care nu cunosc sau nu au voinţa de a se abandona sincer lui Dumnezeu.
Sanctuarul mai spune şi alte lucruri. Unul care este foarte important e acela că o întâlnire cu Dumnezeu în cadrul unui sanctuar cere consecvenţă; consecvenţa dintre realitatea trăită într-un astfel de cadru intens şi viaţa care va continua acasă. Dacă ai întâlnit privirea lui Dumnezeu în inima ta, i-ai cerut iertare, iar El te-a întărit nu poţi fi acelaşi întorcându-te în patria ta.
Om pelerin pe pământ, odihneşte-te, iar apoi mergi cu încredere mai departe. Întâlnirea pe care ţi-o doreşti se va realiza! Rămâi fidel şi bucuros!
Prezenţa lui Dumnezeu pe pământ nu poate fi îngrădită de nimic. El poate locui în inimioara unui copilaş, şi în acelaşi timp întreg pământul e doar un scăunel picioarelor sale.
Însă pe pământ încă din vechime au existat locuri speciale în care oamenii au simţit nevoia să se relaţioneze într-un mod special cu Cel Preaînalt. Astfel, ei au ridicat altare, s-au prosternat cu toată fiinţa lor în rugăciune, au adus jertfe, tânguindu-se, implorând ori aducând laudă.
Sanctuarul, spaţiu sacru în care două realităţi se întâlnesc, cea care nu e limitată nici de timp, nici de spaţiu, cu realitatea creată şi limitată; Dumnezeu se întâlneşte cu omul. Acolo, într-un loc deosebit, există un semn înălţat spre sprijinirea unei întâlniri profunde şi ordonatoare de drum în viaţă şi anume amintirea unui eveniment mântuitor pe care Domnul l-a înfăptuit pe pământ, relicva unui sfânt ori un alt semn deosebit precum o icoană binecuvântată.
Astăzi sanctuarele sunt o invitaţie continuă pentru orice om. Dumnezeu care din iubire a creat omul îl doreşte mereu aproape pe acesta pentru că ştie că fără El nimic nu se poate împlini bine, fără El iubirea nu e adevărată, fără El casa e zidită pe nisip, fără El nimeni nu poate fi veşnic fericit.
Un sanctuar e o şcoală. Dacă în jur este întuneric, acolo viaţa ţi se luminează. Dumnezeu după ce te-a chemat îţi dăruieşte învăţătură şi har. El vorbeşte prin propriul exemplu de iubire, umilinţă şi dăruire. În aceste locuri sacre Cel Preaînalt vorbeşte omului prin Cuvântul proclamat şi prin mesajul pe care îl inspiră slujitorilor săi spre întărirea şi chemarea la convertire a celor care îl aud. Sanctuarul e o şcoală şi prin prezenţa oamenilor. Prezenţa lor vorbeşte în mod simplu şi cu
putere în acelaşi timp. E de ajuns să te întrebi de ce au venit şi cu siguranţă nu vei răspunde neînţelept că pentru vreun lucru exterior pe care l-ar găsi şi aievea. Prezenţa lor e o minune, iar credinţa pe care o trăiesc minunată. Gesturile simple precum a atinge stânca la grota Massabielle la Lourdes, ori tăcerea profundă de la tomba sfântului Francisc la Assisi, ori obiectele şi fotografiile pe care mulţi le aduc la Padova la bazilica del Santo ca gest de mulţumire pentru harurile primite vorbesc celor care nu cred, care nu cunosc sau nu au voinţa de a se abandona sincer lui Dumnezeu.Sanctuarul mai spune şi alte lucruri. Unul care este foarte important e acela că o întâlnire cu Dumnezeu în cadrul unui sanctuar cere consecvenţă; consecvenţa dintre realitatea trăită într-un astfel de cadru intens şi viaţa care va continua acasă. Dacă ai întâlnit privirea lui Dumnezeu în inima ta, i-ai cerut iertare, iar El te-a întărit nu poţi fi acelaşi întorcându-te în patria ta.
Om pelerin pe pământ, odihneşte-te, iar apoi mergi cu încredere mai departe. Întâlnirea pe care ţi-o doreşti se va realiza! Rămâi fidel şi bucuros!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu