Papa Francesco in Turchia

Papa Francesco tra 28 e 30 novembre ha visitato la terra di Turchia. L‘evento ha toccato molto il mondo intero almeno per due soggetti molto forti: il dialogo con il mondo musulmano ma anche il cammino verso l’unità con la Chiesa Ortodossa. Per noi, i frati minori conventuali che viviamo qui, oltre i messaggi che il Santo Padre a indirizzato in questi giorni, il momento e stato anche vissuto in modo personale come un incoraggiamento e una particolare benedizione.

Turchia, terra santa dove la Chiesa dai tempi di inizio a lasciato le sue impronte non vive oggi un momento favorevole. Però anche in quei tempi non era molto semplice predicare e vivere come messaggeri di Gesù. In questa benedetta terra, papa Francesco con il suo cuore che ama le periferie e venuto per incontrare l’altro, sia il musulmano, sia la chiesa ortodossa. La piccolissima Chiesa Cattolica di Turchia e stata colma di gioia di sentire che non cammina da sola ma insieme con la Chiesa Universale e che il Papa la guida per le vie dello Spirito.

Nel primo giorno della visita, davanti alle autorità turche che ha incontrato a Ankara, il messaggio di papa Francesco e stato quello che si deve riconoscere le differenze senza di che non si può costruire la pace. Perciò, diceva, è fondamentale che tutti godano dei stessi diritti e che rispettino i stessi doveri in qualità di cittadini. La libertà religiosa e quella di espressione, garantite a tutti, diventino strumento di pace. Parlando di pace a sottolineato anche il fatto che il fondamentalismo e il terrorismo strumentalizzano la religione e che la pace ha bisogno di dialogo, rispetto per il diritto e di giustizia.

A Istanbul, nella cattedrale dello Spirito Santo, celebrando l’Eucaristia, e poi nella preghiera ecumenica con il patriarca ecumenico Bartolomeo I nella cattedrale san Giorgio, il Santo Padre ha aperto il discorso sull’unità della Chiesa. È un dovere per noi di lasciare lo Spirito che ci conduca verso l’unità vera che supera i calcoli umani. Solo lo Spirito può portare a sorpassare le discordie tra i cristiani. Papa Francesco a sottolineato che il vero dialogo e sempre un incontro tra persone e non solo un confronto di idee.

I frati minori conventuali hanno partecipato in modo molto attivo a questo incontro sia essendo vicini al livello organizzativo, sia aiutando i numerosi turisti che entrano nella chiesa di Sant’Antonio a partecipare e capire il momento storico della visita del Santo Padre in Turchia. Per questo si è svolta davanti alla chiesa una bella mostra con delle foto e spiegazioni dei precedenti incontri: tra papa Paolo VI con il patriarca Atenagora e tra papa Francesco con il patriarca Bartolomeo. La Messa celebrata nella cattedrale dello Spirito Santo è stata trasmessa tramite un o grande schermo. È stato bello vedendo la moltitudine di gente che a riempito la chiesa.

Per noi, i frati minori conventuali dalla Turchia e stata una grande gioia di poter godere di un incontro privato con papa Francesco. La sua semplicità sorridente ci ha incoraggiato ma anche ci ha insegnato che il presente non si interpreta in modo negativo ma pieno di speranza. Infatti non siamo noi quelli che facciamo delle meraviglie ma lo Spirito Santo che sorpassa sempre i nostri limiti.


.......................................................................................................................................

Papa Francisc în Turcia

Între 28 și 30 noiembrie 2014, papa Francisc a vizitat pământul Turciei. Evenimentul a impresionat o lume întreagă din cel puțin două perspective: dialogul cu lumea musulmană și calea spre unitate cu Biserica Ortodoxă. Pentru noi, frații minori conventuali care trăim aici, dincolo de mesajele pe care Sfântul Părinte le-a adresat în aceste zile, momentul a fost trăit și într-un mod personal ca o încurajare și o binecuvântare personală.

Turcia, pământ sfânt unde Biserica din timpurile de început și-a lăsat în mod adânc amprenta nu trăiește astăzi un moment prea favorabil. Însă dacă privim istoria ne putem da seama că nici în primele veacuri nu era ușoară transmiterea Evangheliei și mărturia în calitate de trimiși ai lui Isus. În acest pământ binecuvântat, papa Francisc cu inima sa care iubește mult periferiile, a venit să îl întâlnească pe altul, pe aproapele, reprezentat fie de musulman, fie de Biserica Ortodoxă. Micuța Biserică Catolică din Turcia s-a simțit plină de bucurie să simtă faptul că nu e la drum singură ci împreună cu Biserica Universală și că Papa o îndrumă spre căile Duhului Sfânt.

În prima zi a vizitei, dinaintea autorităților turce cu care s-a întâlnit la Ankara, mesajul papei Francisc a fost acela că trebuie să se recunoască diferențele, căci doar așa se poate construi pacea. Pentru aceasta este fundamental ca toți să se bucure de aceleași drepturi și să aibă parte de aceleași îndatoriri în calitate de cetățeni. Libertatea religioasă și aceea de expresie, garantate tuturor, trebuie să devină instrumente de pace. Vorbind despre pace a mai subliniat și faptul că fundamentalismul și terorismul instrumentalizează religia, iar pacea are nevoie de dialog, respect pentru dialog, respect pentru drept și justiție.

La Istanbul, în catedrala Duhul Sfânt, celebrând Euharistia, și apoi în cadrul rugăciunii ecumenice alături de patriarhul ecumenic Bartolomeu I din catedrala Sfântul Gheorghe, Sfântul Părinte a deschis discursul despre unitatea Bisericii. Este o datorie pentru noi să îl lăsăm pe Duhul Sfânt să ne conducă spre unitatea adevărată care depășește calculele umane. Doar Duhul poate să ne călăuzească spre a depăși neînțelegerile dintre creștini. Papa Francisc a subliniat că adevăratul dialog este întotdeauna o întâlnire între persoane și nu doar o confruntare de idei.

Frații minori conventuali au participat într-un mod activ la această întâlnire în câmpul organizatoric al vizitei, dar și ajutând pe numeroșii turiști care trec în fiecare zi pragul bisericii Sfântul Anton să participe și să înțeleagă momentul istoric al acestui eveniment. Pentru aceasta în fața bisericii a fost creată o expoziție cu imagini explicate ale precedentelor întâlniri: între papa Paul al VI-lea cu patriarhul Atenagora și între papa Francisc cu patriarhul Bartolomeu I. De asemenea Sfânta Liturghie celebrată în catedrala Duhul Sfânt a fost transmisă pe un ecran în interiorul bisericii. Era o imagine minunată aceea creată de mulțimea care a umplut sfântul lăcaș.

Noi, frații minori conventuali din Turcia, am avut parte de o mare bucurie căci ne-am întâlnit în privat cu papa Francisc. Simplitatea sa surâzătoare ne-a încurajat, dar ne-a și învățat că prezentul nu se interpretează în mod negativ ci cu speranță. De fapt nu suntem noi cei care facem lucruri minunate ci Duhul Sfânt care depășește mereu limitările noastre umane.

La Constantinopol papa Francisc se întâlnește cu patriarhul Bartolomeu

Ce binecuvântare intr-o lume plină de dezbinări, papa Francisc a venit in vizita in Turcia. Faptul e unul foarte bogat in semnificații. Unul care cere multă atenție este acela al întâlnirii papei Francisc cu patriarhul Bartolomeu.

Îndrăznesc sa privesc, așa cum spunea Sfântul Părinte, nu din perspectiva argumentelor teologice ci din perspectiva îmbrățișării:

Les divisions entre chrétiens, blessent l'Église, le Christ, et nous-mêmes

Catéchèse du pape François

Chers frères et sœurs, bonjour !

Dans les dernières catéchèses, nous avons cherché à mettre en lumière la nature et la beauté de l’Église et nous nous sommes demandé ce que signifie, pour chacun de nous, faire partie de ce peuple, le peuple de Dieu qu’est l’Église. Nous ne devons pourtant pas oublier qu’il y a beaucoup d’autres frères qui partagent avec nous la foi dans le Christ, mais qui appartiennent à d’autres confessions ou à des traditions différentes de la nôtre. 

Nombreux sont ceux qui se sont résignés à cette division – dans notre Église catholique aussi, on s’est résigné – qui, dans le cours de l’histoire, a été souvent cause de conflits et de souffrances, et même de guerre, et c’est une honte ! Aujourd’hui encore, nos rapports ne sont pas toujours emprunts de respect et de cordialité… Mais, je m’interroge : nous-mêmes, comment nous situons-nous face à tout cela ? Sommes-nous aussi résignés, sinon carrément indifférents à cette division ? Ou bien croyons-nous fermement que l’on peut et que l’on doit cheminer en direction de la réconciliation et de la pleine communion ? La pleine communion, c’est-à-dire pouvoir participer tous ensemble au corps et au sang du Christ.

Les divisions entre chrétiens, tout en blessant l’Église, blessent le Christ, et nous-mêmes, étant divisés, nous infligeons une blessure au Christ : l’Église est en effet le corps dont le Christ est la tête. Nous savons bien que Jésus tenait à ce que ses disciples restent unis dans son amour. Il suffit de penser à ses paroles, rapportées dans le chapitre 17 de l’Évangile de Jean, la prière adressée à son Père à l’approche de sa passion : « … » (Jn, 17,11). Cette unité était déjà menacée lorsque Jésus était encore avec les siens : dans l’Évangile, en effet, on rappelle que les apôtres discutaient entre eux pour savoir qui était le plus grand, le plus important (cf. Lc 9,46).

Mais le Seigneur a beaucoup insisté sur l’unité au nom du Père, nous faisant comprendre que notre annonce et notre témoignage seront d’autant plus crédibles que nous serons les premiers capables de vivre en communion et de nous aimer  C’est ce que ses apôtres, avec la grâce de l’Esprit-Saint, comprirent ensuite profondément et qu’ils eurent à cœur au point que saint Paul en viendra à implorer la communauté de Corinthe par ces paroles : « … » (1 Co, 1,10).

Au long de son chemin dans l’histoire, l’Église est tentée par le malin, qui cherche à la diviser, et malheureusement elle a été marquée par de graves et douloureuses séparations. Ce sont des divisions qui parfois ont duré longtemps, jusqu’à aujourd’hui, c’est pourquoi il est désormais difficile d’en reconstruire toutes les motivations et surtout de trouver des solutions possibles. Les raisons qui ont conduit à ces fractures et à ces séparations peuvent être les plus diverses : des divergences sur des principes dogmatiques  et moraux ou sur des conceptions théologiques et pastorales différentes, en passant par les motifs politiques et de convenance, et jusqu’aux affrontements dus à des antipathies et à des ambitions personnelles… Ce qui est certain, c’est que, d’une manière ou d’une autre, derrière ces déchirures, il y a toujours l’orgueil et l’égoïsme, qui sont la cause de tout désaccord et qui nous rendent intolérants, incapables d’écouter et d’accepter ceux qui ont une vision ou une position différente de la nôtre.

Maintenant, face à cela, y a-t-il quelque chose que chacun de nous, en tant que membre de notre sainte mère l’Église, puisse ou doive faire ? La prière est certainement nécessaire, en continuité et en communion avec celle de Jésus, la prière pour l’unité des chrétiens. Et avec la prière, le Seigneur nous demande une nouvelle ouverture : il nous demande de ne pas nous fermer au dialogue et à la rencontre, mais de saisir tout ce qui nous est offert de valide et de positif, même de la part de personnes qui pensent différemment de nous ou qui adoptent des positions différentes. Il nous demande de ne pas fixer notre regard sur ce qui nous divise, mais plutôt sur ce qui nous unit, en cherchant à mieux connaître et aimer Jésus et à partager la richesse de son amour. Et ceci implique concrètement notre adhésion à la vérité, avec la capacité de nous pardonner, de nous sentir participant de la même famille chrétienne, de nous considérer comme un don les uns pour les autres et de faire ensemble beaucoup de bonnes choses et des œuvres de charité.

C’est une souffrance, mais il y a des divisions, il y a des chrétiens divisés, nous sommes divisés. Mais nous avons tous quelque chose en commun : nous croyons tous en Jésus-Christ, le Seigneur. Nous croyons tous dans le Père, le Fils et l’Esprit-Saint, et nous cheminons tous ensemble, nous sommes en chemin. Aidons-nous mutuellement ! Mais toi, tu penses comme cela, tu penses comme cela… Dans toutes les communautés, il y a de bons théologiens : qu’ils discutent, qu’ils cherchent la vérité théologique parce que c’est un devoir, mais nous, marchons ensemble, en priant les uns pour les autres et en faisant des œuvres de charité. Et ainsi nous faisons la communion en chemin. C’est ce que l’on appelle l’œcuménisme spirituel : cheminer sur le chemin de la vie tous ensemble dans notre foi en Jésus-Christ notre Seigneur. On dit qu’il ne faut pas dire de choses personnelles, mais je ne résiste pas à la tentation. Nous parlons de communion… la communion entre nous. Et aujourd’hui, je suis très reconnaissant envers le Seigneur parce que cela fait 70 ans aujourd’hui que j’ai fait ma première communion. Mais nous devons tous savoir que faire sa première communion signifie entrer en communion avec les autres, en communion avec les frères de notre Église mais aussi en communion avec tous ceux qui appartiennent à des communautés différentes mais qui croient en Jésus. Remercions le Seigneur pour notre baptême, remercions le Seigneur pour notre communion, et pour que cette communion finisse par être celle de tous, ensemble.

Chers amis, avançons alors vers la pleine unité ! L’histoire nous a séparés, mais nous sommes en chemin vers la réconciliation et la communion. Et c’est vrai ! Et nous devons le défendre ! Nous sommes tous en chemin vers la communion. Et quand le but peut nous sembler trop loin, presque inatteignable, et que nous nous sentons pris par le découragement, laissons-nous réconforter par l’idée que Dieu ne peut pas fermer l’oreille à la voix de son fils Jésus et ne pas ne pas exaucer sa prière, et notre prière, afin que tous les chrétiens soient vraiment un.

Traduction de Zenit, Constance Roques

Trebuie să avem răbdare cu privire la procesul de dezbatere din Sinod

Raportul de la mijlocul Sinodului Episcopilor dedicat familiilor, privind discuţiile din prima săptămână, a apărut şi este însoţit de un grad de isterie. John Travis, un veteran jurnalist specializat în urmărirea evenimentelor din Vatican, care ar trebui să ştie mai bine cum stau lucrurile, a vorbit despre “un cutremur, unul mare după luni de cutremure mai mici”. Anumiţi comentatori au început să deplângă profunda trădare a învăţăturii Bisericii. Unul chiar a scris că este “cel mai prostesc document emis vreodată de Biserica Catolică”, iar unii au afirmat că documentul desconsideră învăţătura Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea. Între timp, publicaţia New York Times anunţă încrezătoare că Biserica a trecut de la “condamnarea situaţiilor familiale neconvenţionale la înţelegere, deschidere şi milostivire”. Cred că cu toţii trebuie să respire adânc.

Ceea ce s-a publicat luni nu este nicidecum o învăţătură definitivă şi oficială a Bisericii Catolice. Este un raport despre ceea ce s-a discutat până acum în Sinod de către două sute de Episcopi din toată lumea. Transmite, în mod clar, un anumit consens asupra temelor majore, tendinţele ce au fost evidente în conversaţii, sublinierile dominante făcute în dezbateri ş.a.m.d., dar cu siguranţă nu reprezintă “învăţătura” Papei sau a Episcopilor.

Unul dintre marile mistere înscrise în ecleziologia Bisericii Catolice este faptul că Cristos vorbeşte prin procesul complex şi imprevizibil al dezbaterii eclesiastice. Duhul Sfânt călăuzeşte procesul, să nu ne îndoim, dar nu îl subminează şi nu îl ocoleşte. Tocmai în lungul şi laboriosul schimb de idei, de-a lungul timpului şi prin conversaţii atente, reiese treptat adevărul pe care Dumnezeu doreşte să îl comunice. Dacă doriţi dovezi în acest sens, căutaţi relatările despre dezbaterile de la Conciliile majore ale Bisericii, începând cu Conciliul de la Ierusalim, din primul secol, şi până la Conciliul Vatican II din secolul trecut.

În fiecare astfel de întâlnire, discuţiile aprinse au fost la ele acasă, iar consensul a reieşit doar după dezbateri îndelungate şi adesea incisive între părţile interesate. Citiţi colorata istorie pe care John Henry Newman o oferă privind Conciliul de la Niceea din secolul al IV-lea, şi veţi găsi istorisiri cu revolte pe străzi şi trageri de barbă – la modul fizic – între părţile în conflict. Sau citiţi interesantul jurnal al lui Yves Congar privind anii Conciliul Vatican II şi veţi afla despre criticile lui personale asupra intervenţiilor unor proeminenţi Cardinali şi teologi rivali. Sau apelaţi la istoria lui John O’Malley privind Conciliul din Trento şi veţi vedea proiectele iniţiale de documente pe învăţături doctrinale cheie precum păcatul originar şi justificarea, care au fost prezentate, dezbătute şi respinse îndelung înainte să apară variantele finale.

Până la Conciliul Vatican II, aceste dezbateri şi conversaţii preliminare erau cunoscute doar participanţilor şi unor specialişti istorici care răsfoiau înregistrările vremii. Marile învăţături ale Conciliilor au devenit cunoscute în toată lumea şi celebrate, dar procesele care le-au produs au rămas în umbră, ascunse. L-aş cita pe marele Newman, care a avut o experienţă nu tocmai satisfăcătoare privind viaţa eclezială oficială a Romei: “Cei care iubesc barca lui Petru trebuie să stea departe de sala motoarelor!” Aceasta este cumva versiunea mai rafinată a expresiei: “Cine vrea să mănânce salam nu trebuie să se uite niciodată cum este făcut”. Raportul interimar al Sinodului reprezintă o etapă timpurie a procesului şi, nu trebuie să ne surprindă, nu este încântător. 

Mai urmează o săptămână de discuţii; apoi un an întreg în timpul căruia roadele Sinodului vor fi aprofundate, meditate, clarificate; apoi vine Sinodul ordinar tot pe tema familiei (actualul este Sinod extraordinar) şi se vor aduce mai multe argumente şi contra-argumente; în fine, la câteva luni, poate un an după aceea (după octombrie 2015), Papa va scrie o exortaţie post-sinodală care va rezuma întregul proces şi va oferi ceva definitiv pe această temă. Abia atunci va fi disponibil un produs final pentru “consumul” nostru; până atunci toţi trebuie să fim răbdători şi să ne abţinem de la comentarii.

Istoricul şi teologul Martin Marty comenta că dezbaterile de astăzi despre sexualitate şi autoritate sunt similare discuţiilor din primele secole din viaţa Bisericii privind cristologia şi disputelor despre antropologie şi mântuire din timpul Reformei. A luat atunci secole până la clarificările finale, iar Marty sugerează că am putea fi în mijlocul unei alte controverse ce va lua secole. Sunt bucuros că Papa Francisc, la începutul Sinodului, i-a îndemnat pe Episcopi să vorbească liber şi fără teamă. Nu a dorit o autocenzură care să blocheze discuţiile şi care astfel să împiedice ca adevărul să iasă la suprafaţă. Aceasta nu înseamnă pe moment că Papa Francisc ar fi de acord cu fiecare punct de vedere exprimat şi, într-adevăr, nu poate fi, dat fiind că multe se exclud reciproc. Dar arată că are încrederea şi răbdarea cerute pentru ca Duhul Sfânt să lucreze în stilul Său preferat.

Pr. Robert Barron

Preluat de la:

http://www.catholica.ro/2014/10/15/trebuie-sa-avem-rabdare-cu-privire-la-procesul-de-dezbatere-din-sinod/

Preacurata Fecioară Maria, avocata Ordinului Franciscan

Toma de Celano, primul biograf al sfântului Francisc, nota:  Atunci el se mută într-un alt loc, numit Porțiuncula, acolo unde se găsea o biserică închinată Fericitei Fecioare și Mame a lui Dumnezeu. Aceasta a fost construită de multă vreme, dar era în acele zile abandonată (...). Copleșit de compasiune (...) a început să locuiască acolo și o repară. «Acolo și-a stabilit locuința, scrie sfântul Bonaventura, datorită respectului său pentru Îngeri și a dragostei sale pentru Mama lui Cristos» căreia această bisericuță era dedicată. Cu privire la devoțiunea marială a sărăcuțului, Celano sintetiza în câteva cuvinte:  O îmbrățișa pe mama lui Isus cu o dragoste de nedescris pentru că dintr-un Domn măreț ea ne-a dăruit un frate. Spre ea, îndrepta laude deosebite, înălța rugăciuni, oferea afecțiunea sa în așa măsură și de o așa manieră încât limba omenească nu putea să exprime. Astfel, ceea ce este un izvor de bucurie maximă, el a declarat-o avocata Ordinului și a așezat sub aripile sale fiii pe care el îi va fi lăsat pentru ca ea să îi privilegieze și să îi protejeze până la sfârșit.

Pelerini in muntii Libanului

Un cœur missionnaire est conscient de ces limites et se fait « faible avec les faibles […] tout à tous » (1Co 9, 22). Jamais il ne se ferme, jamais il ne se replie sur ses propres sécurités, jamais il n’opte pour la rigidité auto-défensive."
EG 45

Pelerini prin munții Libanului

În perioada 4-11 august 2014, Familia Franciscană din Liban a organizat un pelerinaj (masira) prin munții Libanului având ca puncte de reper câteva sanctuare libaneze la care au participat un grup de tineri din Liban, Siria și Egipt.

Un marș franciscan prin Munții Libanului alături de tineri din Liban, Siria și Egipt stârnește o reflecție adâncă asupra pelerinajului nostru terestru. Experiența e deosebit de antrenantă. Detaliile, nu foarte facile, provoacă o vedere care trece dincolo de bucurie întâlnirii, minunarea în fața creației și e mai presus de efortul fizic, componente care nu sunt de trecut cu vederea.

Întâlnirea

Ceilalți sunt din locuri cu mentalități și culturi diferite. Dincolo de prejudecăți și stereotipuri, întâlnirea te îmbogățește deschizându-ți ochii: celălalt e minunat! Nu i-a fost ușor, poate, să ajungă. Drumul spre întâlnirea cu tine nu i-a fost lung doar datorită distanței geografice ci și contextului belic în care trăiește. Și totuși... a ajuns. A venit între munți ca să se simtă frate/soră cu ceilalți copii ai lui Dumnezeu pe care îi întâlnește și astfel, să se simtă un privilegiat, un copil binecuvântat.

Dacă e vorba de nou și de necunoscut, atunci găsești și reticența normală provocată de experiență și de propria cultură.

Dar întâlnirea mea este frumoasă. E o întâlnire învăluită în har.

Dialog cu Domnul

Când urci muntele, te apropii de Dumnezeu... și îi vorbești. Nu doar cu cuvintele ci și cu ochii, cu respirația, cu auzul, cu inima, cu tot ce ești, așa cum ești: puternic sau slab, cu curaj sau teamă, de te simți bun ori nevrednic... Înaintea mea au urcat mulți muntele: Moise, profetul Ilie, Francisc din Assisi... Ei au avut parte de binecuvântare pe munte. Isus adesea urca pe munte și vorbea cu Tatăl din ceruri.

Creația

Creația ți se prezintă cu toată binecuvântarea pe care ți-o oferă Creatorul. Adesea e greu să o admiri pentru faptul că viața e prea plină cu prea multe. Dar atunci când soarele nici nu a răsărit, iar tu ești cu rucsacul în spate, gata de drum, vezi bine luna care îți luminează fața și care e alături vizual de nenumărate stele care sclipesc a bucurie îndrumându-te spre noua zi care dă să se ivească.

Drumul

Drumul nu e tocmai ușor. De culcușul în care ești obișnuit să te odihnești, de acasă, nu te poți bucura pentru că plecând, ai renunțat, alegând drumul, pelerinajul. Plecând, nu ai putut lua decât foarte puțin căci altfel, cum ai putea merge până la capăt?

Traseul

Marșul nostru franciscan, pelerinaj prin munții Libanului, a pornit de la sanctuarul în care e venerat sfântul Nimatullah Al-Hardini de la Kfifane, a trecut pe la Annaya, unde e venerat sfântul Charbel, a inclus un moment de caritate într-o casă de bătrâni, a poposit la Haarisa, sanctuarul Maicii Domnului, și a avut ca punct de sosire mănăstirea Maica Domnului a Unității a surorilor clarise de la Yarze, unde am celebrat sărbătoarea sfintei Clara din Assisi în ziua dedicată ei, 11 august.

 

 

Pelerinii adunați din diferite locații geografice au devenit mai conștienți de darul fraternității, oamenii întâlniți pe cale, creștini și musulmani, au avut parte de o mărturie simplă de credință și mai mult, dincolo de toate descoperirile, pentru orice om de bunăvoință din context a primit harul de a merge cu mai mult curaj în pelerinajul vieții înțelegând că e o responsabilitate să construim Împărăția lui Dumnezeu pe pământ în spirit de unitate și pace.