Generația aceasta este o generație perfidă; ea cere un semn (Lc, 11,29). Aceste cuvinte aparțin lui Isus. Sunt cuvinte spuse de multă vreme… Oare mai au astăzi vreo legătură cu noi?...
Lumea în care trăim, această lume
tensionată în care trăim parcă fără încetare știe să ridice degetul arătător
cerând, văitându-se, acuzând. Această lume în care noi trăim cere… cere fără să
se oprească…
Această acțiune parcă vrea să fie dovada superiorității, a
autorității, a dreptății pe care doar propria persoană o deține și nimeni
altcineva.
Dacă așa e printre oameni, tot astfel se
petrece în relație cu Dumnezeu. Se merge la Dumnezeu, oriunde îl întâlnim și îi
cerem: îi cerem ajutor, îi cerem explicații, îi cerem socoteală, îl învățăm
calea, îi spunem cum să lucreze în lume, îi spunem să nu ne deranjeze, sau
chiar că nu există până când profundul inimii noastre nu îi cere un colocviu…
Iona
a fost un semn pentru niniviteni (Lc 11, 30) ne spune Isus.
Acesta este următorul pas necesar. A cere…
de la sine, de la propria persoană. Acesta e modul minunat în care devenim
persoane conștiente de sine, cu picioarele pe pământ. Nu știu cât de mult am eu
dreptul să cer de la alții cât am datoria să ofer din ceea ce eu sunt, ce
am, din tot ceea ce am primit până acum!
A oferi, a da de pomană… a trăi caritatea…
a iubi!
Această lume în care trăim are nevoie de
noi. Nu știu dacă are nevoie de o bucată de pâine sau de un leu. Nu știu dacă
această lume are nevoie omul puternic care oferă celui slab din preaplinul
propriu.
Convingerea mea este că lumea aceasta are
nevoie de un chip cu ochii mari care se apropie să se ofere cu totul…
acceptându-și limitele și neputințele. Lumea aceasta a noastră nu are nevoie de
aroganța omului îmbogățit și aparent important care îi aruncă ajutor, nu! Lumea
aceasta are nevoie de chipul profund al văduvei care oferă strictul necesar pentru
viață (cf. Mc 12,41-44). Lumea are
nevoie de inima unui străin necredincios, cum era considerat un samaritean (cf.
Lc 10, 29-35), care se oprește pe
cale și care dă lecții multora care se simt aproape de Domnul, dar poate mai au
de făcut mulți pași…
Unde este semnul?
Semnul nu va fi niciodată un act magic sau
un spectacol. Acestea nu construiesc. Scopul minunilor lui Dumnezeu nu e acela
de a surprinde. Minunile lui Dumnezeu reprezintă o chemare. Acesta e scopul
lor. Dumnezeu cheamă la sine pentru că știe că doar în inima lui e
pace, e bine!
Profetul Iona nu a vrut inițial să fie un
semn, ne spune Sfânta Carte. Profetul Iona a fugit, a vrut să scape. Nu era interesat
de niniviteni. Nu se simțea responsabil pentru mântuirea lor. Parcă îl și vedem
fugind și strigându-și pentru a se convinge: Nu e treaba mea! Nu mă interesează! Vreau să fiu liber! Vocația lui
era însă alta. Nu putea fugi de misiunea lui. Astfel că profetul Iona s-a
întors din fuga lui și s-a pus la muncă. Astfel a devenit un semn…
Caritatea
este forța care schimbă lumea, spune papa
Benedict al XVI-lea. Doar astfel ceea ce nu place se poate transforma... Doar
astfel ceea ce e ascuns va ieși la lumină și ne va bucura. Creația e minunată
pentru că e creată de Dumnezeu care singur este bun (cf. Mt 19,17b) și care ne dorește asemănători la chip și asemănare așa
cum ne-a creat (cf. Gen 1,26).
Noi trebuie doar să facem partea noastră!
