Biserica în secolul I: Aspecte politice

Dintre toate istoriile pe care le cunoaştem, istoria Bisericii este cea mai minunată prin modul în care ea s-a născut și cum, asemănător parabolelor botanice a bobului de grâu și a grăuntelui de muștar, a ajuns să dea rod trecând prin multă suferință și persecuții devenind un copac mare.
Născută prin vestirea Iubirii lui Dumnezeu faţă de om de către Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, continuată ca şi lucrare a Duhului Sfânt prin mărturia apostolilor şi urmaşilor acestora Biserica a trăit în mijlocul lumii, luptându-se cu problemele pe care le-a găsit într-însa.
În cele ce urmează vom încerca o sinteză a istoriei Bisericii din primul veac și într-un mod deosebit vom urmări anumite aspecte politice care au influenţat-o.
Aspectul politic cercetat va porni de la o paralelă a creştinismului cu viața religioasă a evreilor, căci leagănul Bisericii este în Palestina la limita dintre lumea mediteraneană şi cea orientală. Acolo Isus Cristos s-a născut, a crescut, a predicat, a chemat apostolii şi i-a trimis în lume să predice, şi tot acolo a fost omorât prin crucificare, iar apoi a înviat. Modul în care erau consideraţi creştinii de către evrei, dar şi moştenirea sacră primită de la dânşii are o deosebită însemnătate.
Evreii în dorinţa lor de a aplana secta celor ce l-au urmat pe Nazarinean şi a apostolilor acestuia s-au folosit de forţa lor politică, dar şi de puterea duşmanilor pe care îi urau pentru a-şi îndeplini scopul de distrugere.
Cristos însuşi a fost pus mereu în contrast cu puterea umană şi cu dorinţa iudee de libertate totală teritorială şi religioasă faţă de ocupant. Însă contrar aşteptărilor celor care încercau să-l forţeze pentru a se folosi de el sau care urându-l căutau să îl condamne, Învăţătorul a dat mereu dovadă de înţelepciune şi a reflectat acele atacurile împotriva lor înşişi.
Pentru el jocurile politice ori puterea nu făceau parte din perspectiva sa de acțiune. Logica şi voinţa sa aveau ca fundament cu totul altceva, iubirea. Legea pe care a dat-o învăţăceilor săi ca împlinire a Legii era Iubirea. În loc de jocuri politice el propunea iubirea duşmanilor. Aceasta a fost revoluţia dorită de Cristos în ciuda fierberii interioare a răzbunării celor din jur. Aceasta l-a făcut să dea faliment pe cruce. E un faliment dintr-un anumit punct de vedere. Însă el a ştiut cum i se va sfârşi misiunea şi a dorit împlinirea jertfei sale. El a ştiut că nu poate fi un faliment. Dovada? Biserica fără a se sprijini pe forţa umană a inteligenţei, a armatelor puternice, a jocurilor politice ce natural erau practicate în puternica Romă, a crescut şi a cuprins pământul.
Creştinii primind învăţătura întemeietorului nu au căutat cu perfidie să lupte împotriva altora. Fac referinţă aici la modul în care au fost trataţi de către evrei, cei care cu invidie (cf. Fap 17,5) au luptat împotriva creştinilor cauzându-le multe greutăţi şi chiar persecuţii. În ceea ce priveşte buna organizare a imperiului, creştinii au ştiut să profite de acest aspect şi astfel îl vedem pe Paul cum se salvează din mâna iudeilor care îi doreau moartea apelând la judecata împăratului. Astfel, trăind în cadrul legislativ roman s-au bucurat de anumite drepturi atunci când aveau cetățenie romană, iar alteori supravieţuirea lor a depins de anumite acte ale guvernării imperiului (încercarea lui Nerva de a ridica acuzaţiile aduse creştinilor; edictul lui Traian).
O doctrină nu poate fi înţeleasă decât raportând-o la doctrinele adverse care dominau în acea epocă[1] spunea Jean-Claude Eslin. Creştinismul s-a născut în cadrul religios al Israelului. Moise relevă un Dumnezeu unic: Eu sunt cel ce sunt (Ex 3,14). Pentru aceasta evreii se considerau superiori celorlalte popoare căci ei îl aveau ca Dumnezeu pe Creatorul lumii pe când ceilalţi se închinau unor lucruri ori creaturi. Ei nu îndrăzneau să îl închipuie în mod material pe Dumnezeu. Însă Cristos a spus despre sine că este Fiul lui Dumnezeu ceea ce constituia o imensă blasfemie pentru religia mozaică. Pentru acest fapt a fost respins. Cei care îl urmau au suferit din cauza neacceptării poporului evreu care îi considera ca pe o sectă ce nu respectă puritatea legii mozaice căci născându-se într-un cadru profund iudaic ei frecventau templul (cf. Fap 2,46), noii prozeliţi mai practicau încă tăierea împrejur, iar primele locuri de predicare erau sinagogile (cf. Fap 9,20; 13,5; 13,14). Autoritatea iudaică îşi dădea seama că mesajul lui Cristos – Dumnezeu constituia o lovitură mortală pentru supravieţuirea Alianţei antice şi l-a denunţat ca pe cel mai grav blestem[2]. Trecându-se la măsuri foarte severe s-a ajuns până la persecutarea creştinilor. Aici se înscrie şi martiriul diaconului Ştefan.
Câteva momente ies în evidenţă în contactul creştinismului cu imperiul. Vom urmări în continuare modul în care s-a răspândit creştinismul, iar apoi cum erau văzuţi creştinii la Roma. Succesul vestitorilor Evangheliei era mare. Cartea Faptele Apostolilor narează convertirea unui funcţionar al reginei Candace a Etiopiei de către Filip (cf. Fap 8,27-38). Aceeaşi cartea prezintă câteva momente din predica lui Petru şi Paul. Credinţa s-a răspândit în tot imperiul şi a ajuns până la Roma. Nu se ştie cu siguranţă cine a dus mai întâi Evanghelia în capitala imperiului. Cert este că destul de devreme au fost persoane care s-au convertit la creştinism şi unele chiar din apropierea curţii imeriale. O astfel de persoană era Pomponia Grecina, soţia lui Aulus Plausius, generalul lui Claudiu şi cuceritor în Britania[3].
Religiozitatea romană era constituită din închinarea la zei, iar un element important era cultul împăratului[4]. Popoarele antice în momentul în care cucereau un alt popor îi confisca acestuia zeii pentru a se bucura şi de binecuvântarea acestora, dar şi pentru a arăta că proprii zei au fost mai puternici. Panteonul roman avea o mulţime de zei. După ce în anul 27 î.C. Octavian îl învinge pe Antoniu devine Cezar August iar după aceea va primi onoruri divine. Acest fapt s-a perpetuat la toţi succesorii săi.
În anul 63 î.C. Pompei cucereşte Ierusalimul însă nu va impune cultul zeităţilor romane în Israel. Mozaismul era o religio licita şi se putea bucura de practicarea cultului în mod liber căci era considerată ca aparţinând unui popor care nu doreşte să facă prozeliţi.
Iudaismul era fondat pe ideea de popor şi Lege: cineva era sau nu fiul lui Abraham, observând ori nu Legea lui Dumnezeu, întreaga Lege. Aşadar două cuvinte ies în relief: Lege şi popor. Pentru un evreu acestea erau mai mult decât necesare pentru viaţă, făceau parte din fiinţa sa: a accepta Legea, a o iubi şi astfel a o practica, era un imperativ ca şi a face parte din popor. Noi membri nu erau întru totul de dorit. Un rabin din sec. al II-lea, Helbo afirmă: prozeliţii sunt atât de penibili pentru Israel ca lepra pentru piele[5]. Pe lângă aceasta, în relaţie cu Roma a ieşit din nou în evidenţă capacitatea evreilor de a fi mereu foarte practici. Astfel ei au reuşit foarte repede să aibă o relaţie puternică cu Roma prin încheierea de contracte şi tratate.
La Roma religiile erau tolerate cât timp nu le erau suspectate spiritul civic şi loialitatea faţă de imperiu. Creştinii erau toleraţi ca indivizi, dar nu ca o entitate bine definită. Însă ei nu aveau o limită naţională precum evreii. Biserica primea mereu noi membri convertiţi. Ea nu respecta cultul zeilor şi a împăratului. Dimpotrivă încetul cu încetul membri săi se înmulţeau riscând acest cult tradiţional. Prin aceasta spiritul civic le era pus la îndoială. Încetul cu încetul la Roma s-a ajuns la aversiune faţă de creştini. Tacitus spunea despre creştinism că este exitiabilis superstitio[6]. Pentru Suetoniu era superstitio nova et malefica[7].
Oricum atât timp cât nu erau deosebiţi de evrei, creştinii nu au avut dificultăţi cu autoritatea romană. Însă mai apoi s-a ajuns la conflicte deschise. Suetoniu ne spune că în 49 evreii s-au încăierat la Roma[8]. Se pare că erau provocaţi de vestirea mesajului creştin. Drept urmare au fost expulzaţi în 51 (cf. Fap 18,2).
Un punct important din istoria Bisericii s-a desfăşurat în anul 49. Acest eveniment a primit numele de Conciliul din Ierusalim (cf. Fap 15; cf. Gal 2). Aici s-a discutat despre modul în care trebuie primiţi păgânii la credinţă. E vorba despre două păreri contrare cu privire la observarea Legii mozaice. Concluzia la care s-a ajuns a fost că cel care primează este harul lui Dumnezeu care îndreptăţeşte şi nu faptele în conformitate cu Legea.
La Roma, încetul cu încetul creştinii devin o entitate de sine stătătoare deosebită de comunitatea iudeilor. Ceea ce face ca în anul 64 Nero să îndrepte puterea dorinţei de răzbunare a romanilor împotriva creştinilor care erau acuzaţi de împărat de incendierea capitalei imperiului. Astfel a venit prima persecuţie din partea romanilor. Scenariul a fost groaznic: îi dădeau câinilor, după ce îi îmbrăcau în piei de fiară, pentru a fi sfâşiaţi, sau îi crucificau, ori le dădea foc pentru a arde ca făclii nocturne după apusul soarelui. Nero oferise un astfel de spectacol în propriile grădinile[9].
Împotriva acelui non licet esse Christianos a încercat să ia poziţie împăratul Nerva încercând interzicerea acuzaţiilor împotriva creştinilor. Cassius Dio ne relatează astfel, dar împotriva împăratului s-a ridicat criticile consulului Frontone şi nemulţumirea opiniei publice[10].
Rescriptul lui Traian este un alt act foarte important pentru a înţelege situaţia creştinilor din acea perioadă. La chestiunea pusă de Pliniu cel Tânăr care era guvernatorul Bitiniei cu privire la modul în care trebuie să fie trataţi creştinii, Traian va da un răspuns foarte diplomatic. Cunoscând probabil creştini şi ştiind prea bine că aceştia nu comportau nici un pericol pentru imperiu, era totuşi legat de legislaţia romană care nu cunoştea libertatea cultelor[11] aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Pentru aceasta el spune conquirendi non sun, adică nu trebuie căutaţi. Denunţurile ne-anonime să fie pedepsite însă acei creştini care renunţă formal la numele lor de creştini să nu fie pedepsiţi.
Deşi destul de incertă din punct de vedere politic, Biserica avea puterea la sfârşitul primului secol să lupte şi să îl aştepte pe Domnul cu candela aprinsă. Pentru că istoria are şi o latură educativă putem rămâne cu anumite aspecte practice; cu încredere şi senini putem vedea că raţionamentul lui Gamaliel a fost îndreptăţit: Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu (Fap 5, 38-39).


BIBLIOGRAFIE

1. Izvoare

1. Biblia sa sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.

2. Lucrări generale

1. Batiffol Pierre, L’Église naissante et le catholicisme, Lecoffre, Paris, 19096.
2. Berstein Serge – Milza Pierre, Istoria Europei, Institutul European, Iaşi, 1998.
3. Eslin Jean-Claude, Dumnezeu şi puterea. Teologie şi politică în Occident, Anastasia, Bucureşti, 2001.
4. Hertling Ludwig, Istoria Bisericii, trad. Dumea Emil, Ars Longa, Iaşi, 2001.
5. Lebreton Giulio – Giacomo Zeiller, La Chiesa primitiva, S.A.I.E., Torino, 1957.
6. Rizzo Francesco Paolo, Biserica în primele secole. Linieri istorice, Serafica, Roman, 2002.


[1] Jean-Claude Eslin, Dumnezeu şi puterea. Teologie şi politică în Occident, Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 28.
[2] Cf. Francesco Paolo Rizzo, Biserica în primele secole. Linieri istorice, Serafica, Roman, 2002, p. 21.
[3] Cf. Tacitus, Anales 13, 32, în F. P. Rizzo, op. cit., p. 30.
[4] Cf. Serge Berstein – Pierre Milza, Istoria Europei, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 327.
[5] Levi, t. LI, p.1 şi 5 citat în Pierre Batiffol, L’Église naissante et le catholicisme, Lecoffre, Paris, 1909, p. 20.
[6] Tacitus, Anales 15, 44, citat în F. P. Rizzo, op. cit., p. 38.
[7] Suetoniu, Viaţa lui Nero, 16, citat în F. P. Rizzo, op. cit., p. 38.
[8] Ibidem, p. 32.
[9] Ibidem, p. 39.
[10] Cf. F. P. Rizzo, op. cit., p. 45.
[11] Cf. Pierre Batiffol, L’Église naissante et le catholicisme, Lecoffre, Paris, 19096, p. 22.