Introducere
Privind creştinismul de la începuturile sale observăm un element deosebit, fecioria. În contextul evreiesc de unde se naşte această nouă religie a nu avea copii însemna a fi blestemat, a nu ajunge la împlinire, iar cât priveşte alegerea castităţii pentru Dumnezeu nu se vorbeşte în mod expres.
Totuşi de unde sfântul apostol Paul consideră mai demnă de urmat forma de viaţă a curăţiei? Primii creştini aşteptau cu vie emoţie revenirea Mântuitorului în slavă. Pentru aceasta era o alegere mult mai bună. Însă pentru Apostol atât fecioria cât şi căsătoria sunt bune şi nu se exclud, dar se completează.
Şi mai apoi, în primele veacuri creştinii au venerat şi au apreciat această stare de viaţă. Apologeţii au lăudat-o dovedind păgânilor bunele moravuri ale creştinilor, dar şi abnegaţia pentru Dumnezeul cel Viu şi Adevărat.
Uneori s-a ajuns la trăirea unor exagerări de o gravitate mai mare ori mai mică. Astfel unii au ajuns să considere fecioria nu doar ca o valoare ci uneori ca un scop în sine (unele secte şi curente heterodoxe). Aceasta se întâmpla deoarece se considera că materia reprezintă răul, păcatul, negativul pe când spiritul trebuia să se elibereze, să fie eliberat de trup pentru a se putea uni cu Dumnezeu.
Însă prin căutarea adevărului cu ajutorul Duhului Sfânt, în umilinţa credinţei a făcut ca Biserica lui Cristos să rezolve toate neconcordanţele şi să revină la consideraţia sa pozitivă.
Rădăcini neotestamentare
Pentru o bună fundamentare a problemei pe care doresc să o cercetez voi începe cu un fragment important din scrierile sacre ale sfintei Scripturi, prima scrisoare a sf. Paul către Corinteni. Acesta în capitolul 7 vorbeşte despre cele două stări de viaţă care pot fi alese de către creştini: căsătoria şi fecioria. Apostolul integrează discursul despre valoarea căsătoriei şi a fecioriei într-un chenar escatologic.
Paul consideră fecioria un lucru bun din cauza “strâmtorării de acum” (7,26); cei care se căsătoresc vor avea “necazuri pământeşti” (7,28) căci “de acum timpul s-a scurtat” (7,29). Toate aceste expresii au o conotaţie escatologică. Pentru Paul “aghaton” e o realitate prezentă care se apropie în grabă spre stadiul său final şi definitiv care va începe cu Parusia Domnului. Creştinii încă de pe acum trăiesc sfârşitul veacurilor (cfr. 1 Cor 10,11). Eschaton a devenit o realitate prin glorioasa înviere a lui Isus. În Domnul înviat care şade la dreapta Tatălui, umanitatea este deja mântuită şi glorificată. Botezul l-a încorporat pe credincios în Domnul înviat (Rm 6,3-4; Col 2,12-13). Prin credinţă şi speranţă, creştinul trăieşte deja viitorul. El îşi petrece viaţa în această lume cu ochii fixaţi spre cer, într-o răbdătoare aşteptare a arătării glorioase a Domnului şi a glorificării propriului trup în timpul Parusiei (Gal 1,20; Rm 8,9-11,23; Ef 1,19).
Duhul Sfânt care a fost transmis în momentul botezului locuieşte în cel care crede ca arrabōn, ca “arvună” şi garanţie a recompensei totale a glorioasei moşteniri creştine (Ef 1,13-14; 2Cor 1,22; 5,5). Dat fiind că la înviere nu va fi nimeni care se va căsători nici care va fi căsătorit (Mc 12,25; Mt 22,30), fecioria este pentru creştin o stare de viaţă mai bună decât căsătoria. Feciorelnicul anticipă deja viaţa de după înviere.
Fecioria îl transpune pe creştin în viitor la nivel existenţial. Preocupările şi responsabilităţile stării conjugale amestecă fie soţul, fie soţia în acţiunile ce caracterizează această lume care fac imposibilă o dedicare totală “lucrurilor Domnului”. Celibii şi fecioarele, fiind liberi de preocupările vieţii familiale, realizând deja anticipat acea perfectă consacrare lui Dumnezeu în trup şi în spirit care va caracteriza viaţa glorioasă (7, 32-34).
De-a lungul întregii pericope Paul afirmă cu insistenţă că între anumite limite, chemarea la creştinism comportă starea de viaţă în care creştinul a fost transpus în momentul botezului său. Dumnezeu cheamă la credinţă şi sfinţeşte în Cristos fie pe sclav cât şi pe cel liber, fie pe circumcis cât şi pe cel necircumcis, fie pe cel necăsătorit cât şi pe celib. Nu doar individul, dar şi starea existenţei sale este pusă sub semnul învierii lui Cristos. Dacă nu există vreo opoziţie păcătoasă între situaţia în care se găseşte în momentul botezului său şi noua relaţie cu Domnul, creştinul trebuie să considere starea sa de viaţă ca sfera de activitate conferită de Dumnezeu, în care, întrucât membru al lui Cristos, el trebuie să-l preamărească pe Dumnezeu şi să coopereze la mântuirea lumii. Cu o particulară referire la argumentul din această pericopă, căsătorie şi celibat, apostolul le cheamă pe amândouă stări de viaţă „daruri” ale lui Dumnezeu (7,7).
Ca şi consecinţă concreta situaţie de viaţă în care creştinul se găseşte în momentul botezului său, când el intră în „sfârşitul timpurilor”, ar trebui să determine starea, liber sau sclav, căsătorit sau celib, în care el va continua lucrarea Domnului în această lume, în aşteptarea Parusiei care se apropie cu paşi mari.
„Fiecare să rămână în starea în care l-a aşezat Domnul, şi se găsea când a fost chemat” (7,17-21.24.27-31).
Acest principiu, cum de asemenea doctrina asupra fecioriei ca anticipare a vieţii învierii, sunt valide fie că Parusia ar fi aproape ori departe. Dar evident dobândesc o particulară urgenţă dacă, precum Paul spera când scria această scrisoare, venirea glorioasă a Domnului ar fi fost iminentă. În aplicarea acestei doctrine apostolul arată că este un moralist practic, un realist. El ia în consideraţie puterea şi graba apetitului natural, care variază după individ. Chiar după botez, e mai bine să se căsătorească decât să ardă de pasiune (cfr. 7,9).
Paul nu foloseşte nici un cuvânt folosit în mod explicit de Cristos. Însă acest fragment se clădeşte pe autoritatea sa de apostol care prin îndurarea Domnului e demn de încredere (pistos).
Pentru că timpul se scurge cu iuţeală mare spre Parusia, este bine ca fiecare să rămână aşa cum este, singur sau căsătorit. Versetul 29 impune în mod neechivoc această exegeză. În Sofonia 1,15 ziua domnului este „o zi de strâmtorare şi de jale” (LXX - θλιφεος και αναγκες); şi va fi anagkē megalē (mare mâhnire) pe pământ (Lc 21,23).
Dat fiind că după învăţătura lui Paul ne găsim deja în ultimele zile, toate suferinţele din această viaţă fac parte din prezenta anagkē care ne apropie de Parusia. Dat fiind că se apropie în grabă venirea Domnului, creştinii trebuie să rămână în starea în care se găsesc: cel care este singur nu trebuie să se căsătorească, iar cel căsătorit nu trebuie să se despartă. Dar celibul care se căsătoreşte nu săvârşeşte nici un păcat. Sfatul lui Paul către fecioare de a rămâne celibe este sugerat de o iubire părintească: el ar vrea să le cruţe de „sufeinţele trupului” inerente vieţii conjugale.
Părinţii apostolici
Primele descrieri ale vieţii feciorelnice ca mod specific de asceză creştină au ca autori pe Sfinţii Părinţi apostolici. În scrisoarea către Biserica din Smirna, Ignaţiu din Antiohia acordă o atenţie deosebită faţă de un grup de fecioare şi văduve, care probabil după sfatul apostolului Paul observau abstinenţa:
“Salut familiile fraţilor mei cu soţiile şi copiii lor, şi fecioarele numite văduve. Fiţi tari prin virtutea Duhului Sfânt”[1].
Hermas după eşecul său în viaţa familială, scrie în Păstorul că îngerul i-a încurajat abstinenţa şi chiar l-a încurajat să nu renunţe la ea:
“Şi tu, Hermas, nu păstra duşmănie pe copiii tăi, nici nu divorţa de sora ta: astfel, ei se vor purifica de păcatele lor vechi. Ei vor primi o educaţie bună dacă tu vei renunţa la ranchiuna faţă de ei. Ura provoacă moartea. Tu, Hermas, ai suferit mari tulburări din cauza greşelilor familiei tale. Ceea ce te-a salvat, este că nu l-ai abandonat pe Dumnezeul cel viu, umilinţa şi abstinenţa ta mare”[2].
Atenagora încearcă să pătrundă mai în profunzime menţionând conţinutul şi scopul religios al profesiunii feciorelnice. El spune că sunt mulţi creştini, bărbaţi şi femei, care se abţin de la căsătorie pentru a trăi mai intim uniţi cu Dumnezeu. Aceştia, mai mult decât integritatea fizică oferită lui Dumnezeu, aspiră la o puritate interioară care să-l elibereze de dorinţele şi gândurile rele[3].
Iar Minucius Felix la sfârşitul secolului al II-lea confirmă că sunt mulţi cei care observă fecioria perpetuă: “Mulţi dintre noi se bucură de o necontenită castitate şi nu se fălesc cu ea”[4].
Aceasta este o mică privire de ansamblu cu privire la fecioria trăită la începutul Bisericii. Autorii amintiţi nu au tratat în profunzime această temă care va cunoaşte o înflorire odată cu secolul III.
Cele două scrisori adresate fecioarelor
Parvenite sub numele lui Clement, cele două scrisori asupra fecioriei, adresate ambelor sexe, s-a descoperit a nu-i aparţine acestui autor întrucât elementele constitutive ale lucrării evocă prima jumătate a secolului al III-lea. Sunt citate pentru întâia oară în literatură, în scrierile lui Epifanul şi de Ieronim (Adversus Jovinianum). Textul original grec s-a pierdut, în afară de câteva fragmente. Posedăm totuşi cele două epistole în întregime, într-o traducere siriacă într-un manuscris de la Peshitta a Noului Testament copiat în 1470.
Primul capitol începe cu instrucţiuni asupra naturii şi semnificaţiei fecioriei. Autorul face din castitate o operă divină. Ea prezintă pentru el, o viaţă supranaturală, viaţa îngerilor. Celibatul şi fecioria s-au reîmbrăcat cu adevărat cu Cristos. Cel care urmează această stare de viaţă sunt imitatorii lui Cristos şi ai apostolilor. Doar în aparenţă mai aparţin acestei lumi. Au dreptul în cer la un loc mai înalt decât al celorlalţi creştini.
Autorul totuşi, subliniază cu fermitate că fecioria, în ea însăşi, fără faptele corespunzătoare iubirii, îngrijirea bolnavilor de exemplu, nu garantează viaţa veşnică. Autorul cunoaşte abuzuri frecvente printre destinatarii săi, şi tocmai din această cauză consideră necesar să se observe o viaţă feciorelnică impusă de responsabilităţile în mod particular serioase acelora care o îmbrăţişează. Avertizează şi nu ezită chiar de a blama în mod dur când vorbeşte de exagerări şi abuzuri.
Primul documentul se încheie (cap. 10-13) cu instrucţiunile împotriva vieţii comunitare a asceţilor ambelor sexe, şi cu deplângerea leneviei. Nu dă în final o concluzie propriu-zisă.
A doua scrisoare începe într-un mod abrupt, lipsindu-i introducerea, şi este continuată în sensul primei. Reapar îndemnurile, fără să se constate vreo diferenţă majoră în gândire. Scriitorul trece la o descriere a obiceiurilor şi la lauda în onoarea asceţilor propriei sale ţări, citează un anumit număr de exemple din Biblie şi, pentru a conclude, subliniază pe cel al lui Cristos.
El se arată în contradicţie cu viaţa comună sub acelaşi acoperiş a asceţilor de diferite sexe, adică a abuzurilor întâlnite în acea perioadă a syneisaktoi-lor sau a virgines subintroductae.
Aceste scrisori aparţin cu siguranţă aceleiaşi perioade. Ele par să fie compuse de un ascet eminent de prin părţile Palestinei. Reprezintă unul dintre izvoarele cele mai vechi pentru istoria ascetismului primitiv.
Tertulian
Opera lui Tertulian (155-240) ce este centrată asupra fecioriei se numeşte De virginibus velandis. Autorul ne oferă date despre instituirea fecioriei perpetue.
A fost datată spre anul 206[5]. Sunt întâlnite semne evidente de extremism, important de luat în consideraţie pentru a înţelege bine contextul şi unele expresii cu privire la fecioarele creştine. Autorul nu face nici un fel de distincţie şi de aceea nu se referă la o anumită categorie de fecioare, ci la toate fecioare care au trecut de vârsta copilăriei. Lor le demonstrează obligaţia de a purta vălul. Observând preceptul din 1Cor 11,5-6 care nu face distincţie între cele două stări de viaţă şi care cere tuturor femeilor să-şi acopere capul Tertulian spune că şi fecioarele trebuie să îndeplinească acestă cerere a apostolului[6]. Pentru el silogismul îşi urmează cursul firesc căci fecioarele sunt miresele lui Cristos. Căsătoria mistică cu Cristos nu e un privilegiu personal, ci trebuie să fie statutul tuturor fecioarelor creştine.
Manifestarea condiţiei lor de fecioare se datorează întâi faptului că ele se prezintă în public cu capul acoperit.
Poţi să dai impresia că eşti căsătorită, dacă-ţi acoperi capul. De fapt, însă, impresia nu este falsă, fiindcă te-ai căsătorit cu Cristos. Lui ţi-ai dedicat trupul, comportă-te cum îţi spune învăţătura soţului tău. Dacă el porunceşte ca şi cele căsătorite cu bărbaţi să-şi acopere capul, cu atât mai mult porunca lui priveşte pe logodnicele lui[7].
Purtarea vălului nu era doar o recomandare adresată numai unei anumite categorii, ci la toate fetele care au depăşit vârsta copilăriei, şi indiferent de starea lor socială. Toate fecioarele trebuie să poarte vălul aşa cum îl poartă femeile căsătorite pentru că şi ele sunt miresele lui Cristos. Astfel Tertulian nu face distincţie între fecioarele consacrate şi cele neconsacrate, dar numai între fecioare şi femeile căsătorite. Aici el face distincţie între înfrânare perpetuă, care ar trebui practicată de toţi, şi o înfrânare temporară, practicată de femeile căsătorite.
Chiar dacă din relatările de mai sus nu ne dăm seama dacă fecioria a fost aleasă ca urmare a unui vot, Tertulian introduce un concept foarte important, şi anume, conceptul căsătoriei mistice dintre fecioare şi Cristos. Aceasta e de fapt valoarea escatologică a fecioriei. Trăind acum forma de viaţă feciorelnică pentru Cristos este anticipată condiţia lumii viitoare.
Sfântul Ciprian
Ciprian (210-258)este o persoană de o mare autoritate în Biserică în cel de-al treilea secol creştin şi aşadar viziunea lui în ceea ce priveşte practica fecioriei, caracterizată de o poziţie moderată, este foarte grăitoare.
Lucrarea dedicată temei despre feciorie poartă numele De habitu virginum, numită uneori şi Ad Virgines. A fost scrisă în jurul anului 249[8].
Fecioara este numită “floarea plantaţiei bisericeşti, podoaba şi frumuseţea harului duhovnicesc, neam de aleasă bucurie, lucrare totală şi neîntinată de laudă şi cinste, chipul lui Dumnezeu răspunzând sfinţeniei lui Dumnezeu, partea cea mai slăvită a turmei lui Cristos”[9].
Unirea fecioarelor cu Cristos nu constă doar în consacrarea trupului însă merge mai departe la consacrarea sufletului. Îmbrăcămintea luxoasă poate fi foarte dăunătoare, purtarea bijuteriilor şi folosirea fardurilor pot duce la ruină fecioarele creştine.
Ciprian dă multe învăţături în această operă. Fecioarele căzute trebuiesc îndepărtate pentru a evita ca greşeala lor să contamineze întregul grup. Dimpotrivă cele care sunt curate sunt îndemnate să se încurajeze reciproc şi să asculte de cele care au mai multă experienţă. În ceea ce priveşte distracţiile şi nunţile trebuie evitate.
Aşa cum Tertulian nu vorbeşte despre o instituire a depunerii în mod solemn a votului perpetuu de castitate nici Ciprian nu face să reiasă din scrierile sale acest lucru. Fecioria este o alegere personală, ea nu are nici o valoare juridică oficială. De aceea în momentul în care ele consideră că ele nu mai pot persevera în alegerea făcută pot să se căsătorească.
Aceşti doi autori au adus un important aport la cunoaşterea vieţii fecioarelor din timpul lor dăruindu-ne o viziune importantă în ceea ce priveşte concepţia şi comportamentul în acest stil de viaţă.
Metodiu din Olimp
Uneori se întâlneşte o mentalitate ce dă valoare într-un mod foarte accentuat fecioriei. La botez fecioarele aveau întâietate faţă de ceilalţi şi stăteau în primele rânduri ale comunităţii. Ele erau considerate ca o categorie particulară de credincioşi, cu o carismă recunoscută de a profetiza. În răspândirea Cuvântului ele aveau obligaţia de a da exemplu bun celor ce doreau să se convertească. Fecioara devenea un mod special şi reprezentativ al sfinţeniei Bisericii. Fecioara prin alegerea sa şi prin viaţa feciorelnică învinge răul care a corupt firea umană prin păcatul originar şi depăşeşte pericolele sexului, a afecţiunii faţă de familie şi astfel îl poate urma pe Cristos în trup şi suflet.
Metodiu din Olimp (+311) în opera sa Banchetul vorbeşte despre cei care nu se căsătoresc că trăiesc ca nişte îngeri. În palatul virtuţii un cor de copile cântă laude virginităţii. Tecla primeşte frunza de palmier în această celebrare a naturii, ale caracteristicilor şi a efectelor vieţii virginale.
Fecioarele „au fost martire în ceea ce au pătimit neplăcerile trupului nu doar pentru o singulară şi scurtă perioadă, dar le-au suportat pentru toată viaţa”[10]. Două sunt argumentele acestei superiorităţi morale. În primul rând, “nimeni altcineva decât castitatea a fost mijloc de mântuire care ne-a condus spre viaţă şi a fost cauza reintegrării în paradis”[11]. În afară de asta, fecioria se situează în culmea revelaţiei divine datorită iubirii.
Doar lui Dumnezeu îi era rezervat să dea această învăţătură, pentru că el a fost singurul care venind în lume l-a învăţat pe om cum se ajunge la Dumnezeu. Era convenabil, însă, care principele preoţilor, principele profeţilor, principele îngerilor a fost chemat chiar şi principele fecioarelor. Din vechime însă omul nu era perfect şi de aceea nu putea să primească fecioria, care este lucru perfect[12].
Arborele fecioriei a fost trimis din cer oamenilor într-o abundenţă cu adevărat mare; dar nu a fost revelat primelor generaţii pentru aceasta, adică pentru că oamenii erau încă puţin numeroşi (…). Dar când în continuare pământul a fost locuit de la o extremitate la alta (…), Domnul nu a mai lăsat pe om în starea de mai înainte (adică a se căsători în toate modurile, chiar şi între fraţi şi cu mai multe femei), prevăzând pentru ei, progresând în mod gradual, să se găsească mai aproape de cer, (…) trecând la început de la căsătoriile între fraţi şi surori la căsătoriile între străini şi de aici la abolirea poligamiei, care este obiceiul animalelor, pentru că omul nu e născut doar pentru a se înmulţi; şi de aici la a şovăi în adulter; şi, în sfârşit, îmbrăţişarea fecioriei, stare în care omul a învăţat să strunească pornirile trupului şi să ancoreze fără teamă în regiunea senină a nestricăciunii[13].
Pentru Metodiu fecioria constă în iubirea perfectă a lui Dumnezeu; ea este votul despre care vorbeşte Scriptura. Se oferă total lui Dumnezeu cel care a păzit cu drag din tinereţe propriul trup curat, cultivând fecioria. Ea dă aripi pentru contemplarea lui Dumnezeu. Biserica, ce se naşte din extazul solitar al crucii lui Cristos, precum Eva a fost formată din Adam în tăcerea somnului, devine mireasa lui Cristos dacă se dăruieşte cu iubire lui, în durere şi în mortificaţia căii perfecţiunii.
Fecioria și sincretismul în Biserica primară
Biserica primară a avut un punct de evaluare atunci când s-a întâlnit cu acele curente care considerau că nu putem considera ca pozitivă creaţia care este imperfectă. Din această cauză fecioria era supraevaluată în detrimentul căsătoriei. Exagerarea a mers până acolo încât s-a considerat că adeziunea la Cristos implică şi alegerea stării feciorelnice. Astfel persoanele căsătorite erau membre imperfecte ale Bisericii şi se încuraja despărţirea soţilor. Această concepţie este numită sincretism şi se întâlnea la sectele heterodoxe, dar a pătruns şi în sfera iudeo-creştininismului egiptean odată cu scrierile apocrife: Evanghelia după Evrei, Evanghelia Egiptenilor, în Palestina cu: Evanghelia lui Iacob, Evanghelia lui Toma, iar la Roma prin Păstorul lui Hermas. Acest curent nu prea a avut sorţi de izbândă în lumea occidentală, asociat fiind sectelor montaniste şi marcioniste, însă vor fi aprobate în concepţia anumitor cercuri de fecioare şi asceţi.
Dincolo de orice exagerare fecioria se bucura de o mare apreciere. Mai sus am amintit concepţia sfântului Paul cu privire la acest stil de viaţă. El nu obliga însă sfătuia pe creştini să o aleagă. Mai târziu Ignaţiu de Antiohia adresându-se sfântului Policarp îl îndeamnă pe acesta: „Dacă cineva poate trăi în curăţie spre a cinsti trupul Domnului s-o facă cu smerenie, căci dacă se mândreşte, e pierdut. Dacă face cunoscut acest lucru altora, afară de episcop, îşi pierde castitatea”[14]. Se observă aici că Ignaţiu merge pe linia paulină. Apare însă un element nou: „afară de episcop” ce pare să indice un statut canonic acordat fecioriei. La mijlocul secolului al II-lea Iustin o observa ca una din trăsăturile creştinismului căci „mulţi bărbaţi şi femei, în vârstă de 60-70 de ani, observând încă din copilăria lor învăţătura lui Cristos au păstrat fecioria”.
Fecioria se bucură de o stimă generală în Biserică. Însă în anumite medii mai ales cele marcate de iudeo-creştinism ea a luat trăsături mai accentuate. Exemplu ne este Protoevanghelia lui Iacob care preamăreşte fecioria Născătoarei lui Dumnezeu considerând-o ca pe un ideal. Cum am spus mai sus uneori se considera ca neîmplinită viaţa de creştin pentru acela ce era căsătorit. În regiunile de influenţă iudeo-creştină existau aceste tendinţe.
Marcioniţii, spre exemplu nu administrau botezul decât fecioarelor şi soţilor care au făcut vot de castitate. Marcion cerea membrilor activi ai sectei sale abstinenţa sexuală şi chiar renunţarea la căsătorie. Montaniştii considerau ca fiind o obligaţie pentru toţi creştinii abstinenţa sexuală. În aşteptarea venirii sfârşitului timpurilor care era iminentă ei trebuia să trăiască o viaţă riguros ascetică. Această asceză severă consta în posturi severe şi interzicerea căsătoriei. Pentru aceasta se propunea despărţirea celor ce s-au căsătorit.
Diverse exagerări
Din dorinţa de a trăi în feciorie absolută s-a ajuns la un moment dat la comuniunea dintre ascet şi fecioară. Din dorinţa de perfecţiune în Biserica primară unele încercări de acest fel s-au dovedit a fi periculoase, iar începând cu secolul al III-lea această comuniune a fost suspectată şi dezaprobată. Însă această uniune spirituală nu s-a pierdut în mod desăvârşit, manifestându-se într-o anumită formă în Irlanda, Roma şi Galia.
Văduvele sau Doamnele admiteau în casele lor un cleric sau un călugăr care le îndruma spiritual, dar care avea obligaţia să le întreţină şi averea.
Această tradiţie este mărturisită şi în Scrisorile către Fecioare. Clement Romanul, autorul atribuit al acestor scrisori, se opune răspicat acestui mod de convieţuire dintre asceţi şi fecioare[15].
Din cauza concepţiilor sincretiste aceasta era considerată ca fiind singura formă de căsătorie compatibilă cu perfecţiunea vieţii creştine. Fiind de asemenea şi un sfat dat soţilor creştini să trăiască în castitate. Acest tip de căsătorie a cunoscut o importantă răspândire. Gnosticii o vor face să persiste deoarece ei practicau o abstinenţă şi o asceză riguroasă.
Pentru gnostici căsătoria apare în legătură cu premisele doctrinale dualiste, potrivit cărora lumea şi tot ce e material, deci şi corpul, în structura ei, ar aparţine la nivel ontologic negativului, opus celui divin de care aparţine doar structura spirituală umană. Prin urmare, căzut şi constrâns fiind în material, spiritul tinde să se întoarcă spre început, la divin, folosindu-se de cunoştinţa divină (gnosis).
În acest context, a refuza căsătoria şi procrearea devine o condiţie necesară pentru dezlipirea de realitatea materială care e supusă puterilor malefice, demiurgului care a creat lumea şi corpul uman, folosind toate mijloacele pentru a încarcera în ea scânteia spirituală. Astfel din cauza constrângerilor suferite de spirit în lumea materială, se practică o asceză radicală şi severă.
Aceste tendinţe întru totul exagerate nu au avut continuitate. În a doua jumătate a secolului al doilea Biserica se va opune în mod energic făcând să devină doar o acţiune a sectelor eretice.
Clement din Alexandria va argumenta compatibilitatea căsătoriei cu viaţa creştină în opera sa Stromateis, în care critică diverse forme ale sincretismului, cu însuşi Isus Cristos care a avut propria lui mireasă, Biserica. Fecioara este sfântă doar atunci când fecioria sa îşi află originea în dragostea faţă de dumnezeu.
În opoziţie cu aceasta atunci când se doreşte starea de viaţă feciorelnică ca şi consecinţă a dispreţului faţă de căsătorie[16] ea ignoră tocmai fundamentul, dragostea lui Dumnezeu care a binecuvântat şi unirea dintre bărbat şi femeie în căsătorie. Viaţa sexuală astfel sprijinită de Creator nu implică nici o impuritate, în consecinţă fiind condamnate ideile ce propagau o învăţătură contrară.
Concluzie
Am încercat să cercetez în acest studiu fenomenul fecioriei în cadrul istoric al primelor veacuri creştine. Cu toate că pentru a cerceta acest subiect e necesară o căutare mult mai amplă putem totuşi să ne facem o mică imagine observând punctele de mai sus.
Astfel am văzut cum trăiau la început creştinii, în tensiunea aşteptării lui Cristos, cadrul ce ne ajută să înţelegem alegerea stării de feciorie care se bucura de un real respect, dar care a ajuns să sufere anumite exagerări, în fapt influenţa filosofiei platonice.
Trăită la început într-un mod liber, ca o alegere pur personală, această formă de viaţă doar mai târziu şi-a definitivat aspectul instituţional.
Bibliografie
Apologeţi de limbă greacă, (sub îngrijirea) Pr. Prof. T. Bodogae, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Apologeţi de limbă latină, (sub îngrijirea) Prof. Nicolae Chiţescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Bouyer L.-Dattrino L., La spiritualità dei padri, (vol. 3/A), EDB, Bologna 19983.
Cayré, F., A.A., Patrologie et histoire de la theologie, I, Desclée&Cie, Paris-Tournai-Rome, 1953.
Clement din Alexandria, Stromateis, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Coman, I.G., Patrologie, Sfânta mănăstire Dervent, 1999.
Quacquarelli Antonio, I Padri Apostolici, Città Nuova Editrice, Roma 19896.
Quacquarelli Antonio, Complementi interdisciplinari di patrologia, Città Nuova Editrice, Roma 1989.
Quasten Johannes, Patrologia. I primi due secoli (II-III), I, Marietti, Assisi 1992.
Sfântul Grigore Taumaturgul şi Metodiu din Olimp, Scrieri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Privind creştinismul de la începuturile sale observăm un element deosebit, fecioria. În contextul evreiesc de unde se naşte această nouă religie a nu avea copii însemna a fi blestemat, a nu ajunge la împlinire, iar cât priveşte alegerea castităţii pentru Dumnezeu nu se vorbeşte în mod expres.
Totuşi de unde sfântul apostol Paul consideră mai demnă de urmat forma de viaţă a curăţiei? Primii creştini aşteptau cu vie emoţie revenirea Mântuitorului în slavă. Pentru aceasta era o alegere mult mai bună. Însă pentru Apostol atât fecioria cât şi căsătoria sunt bune şi nu se exclud, dar se completează.
Şi mai apoi, în primele veacuri creştinii au venerat şi au apreciat această stare de viaţă. Apologeţii au lăudat-o dovedind păgânilor bunele moravuri ale creştinilor, dar şi abnegaţia pentru Dumnezeul cel Viu şi Adevărat.
Uneori s-a ajuns la trăirea unor exagerări de o gravitate mai mare ori mai mică. Astfel unii au ajuns să considere fecioria nu doar ca o valoare ci uneori ca un scop în sine (unele secte şi curente heterodoxe). Aceasta se întâmpla deoarece se considera că materia reprezintă răul, păcatul, negativul pe când spiritul trebuia să se elibereze, să fie eliberat de trup pentru a se putea uni cu Dumnezeu.
Însă prin căutarea adevărului cu ajutorul Duhului Sfânt, în umilinţa credinţei a făcut ca Biserica lui Cristos să rezolve toate neconcordanţele şi să revină la consideraţia sa pozitivă.
Rădăcini neotestamentare
Pentru o bună fundamentare a problemei pe care doresc să o cercetez voi începe cu un fragment important din scrierile sacre ale sfintei Scripturi, prima scrisoare a sf. Paul către Corinteni. Acesta în capitolul 7 vorbeşte despre cele două stări de viaţă care pot fi alese de către creştini: căsătoria şi fecioria. Apostolul integrează discursul despre valoarea căsătoriei şi a fecioriei într-un chenar escatologic.
Paul consideră fecioria un lucru bun din cauza “strâmtorării de acum” (7,26); cei care se căsătoresc vor avea “necazuri pământeşti” (7,28) căci “de acum timpul s-a scurtat” (7,29). Toate aceste expresii au o conotaţie escatologică. Pentru Paul “aghaton” e o realitate prezentă care se apropie în grabă spre stadiul său final şi definitiv care va începe cu Parusia Domnului. Creştinii încă de pe acum trăiesc sfârşitul veacurilor (cfr. 1 Cor 10,11). Eschaton a devenit o realitate prin glorioasa înviere a lui Isus. În Domnul înviat care şade la dreapta Tatălui, umanitatea este deja mântuită şi glorificată. Botezul l-a încorporat pe credincios în Domnul înviat (Rm 6,3-4; Col 2,12-13). Prin credinţă şi speranţă, creştinul trăieşte deja viitorul. El îşi petrece viaţa în această lume cu ochii fixaţi spre cer, într-o răbdătoare aşteptare a arătării glorioase a Domnului şi a glorificării propriului trup în timpul Parusiei (Gal 1,20; Rm 8,9-11,23; Ef 1,19).
Duhul Sfânt care a fost transmis în momentul botezului locuieşte în cel care crede ca arrabōn, ca “arvună” şi garanţie a recompensei totale a glorioasei moşteniri creştine (Ef 1,13-14; 2Cor 1,22; 5,5). Dat fiind că la înviere nu va fi nimeni care se va căsători nici care va fi căsătorit (Mc 12,25; Mt 22,30), fecioria este pentru creştin o stare de viaţă mai bună decât căsătoria. Feciorelnicul anticipă deja viaţa de după înviere.
Fecioria îl transpune pe creştin în viitor la nivel existenţial. Preocupările şi responsabilităţile stării conjugale amestecă fie soţul, fie soţia în acţiunile ce caracterizează această lume care fac imposibilă o dedicare totală “lucrurilor Domnului”. Celibii şi fecioarele, fiind liberi de preocupările vieţii familiale, realizând deja anticipat acea perfectă consacrare lui Dumnezeu în trup şi în spirit care va caracteriza viaţa glorioasă (7, 32-34).
De-a lungul întregii pericope Paul afirmă cu insistenţă că între anumite limite, chemarea la creştinism comportă starea de viaţă în care creştinul a fost transpus în momentul botezului său. Dumnezeu cheamă la credinţă şi sfinţeşte în Cristos fie pe sclav cât şi pe cel liber, fie pe circumcis cât şi pe cel necircumcis, fie pe cel necăsătorit cât şi pe celib. Nu doar individul, dar şi starea existenţei sale este pusă sub semnul învierii lui Cristos. Dacă nu există vreo opoziţie păcătoasă între situaţia în care se găseşte în momentul botezului său şi noua relaţie cu Domnul, creştinul trebuie să considere starea sa de viaţă ca sfera de activitate conferită de Dumnezeu, în care, întrucât membru al lui Cristos, el trebuie să-l preamărească pe Dumnezeu şi să coopereze la mântuirea lumii. Cu o particulară referire la argumentul din această pericopă, căsătorie şi celibat, apostolul le cheamă pe amândouă stări de viaţă „daruri” ale lui Dumnezeu (7,7).
Ca şi consecinţă concreta situaţie de viaţă în care creştinul se găseşte în momentul botezului său, când el intră în „sfârşitul timpurilor”, ar trebui să determine starea, liber sau sclav, căsătorit sau celib, în care el va continua lucrarea Domnului în această lume, în aşteptarea Parusiei care se apropie cu paşi mari.
„Fiecare să rămână în starea în care l-a aşezat Domnul, şi se găsea când a fost chemat” (7,17-21.24.27-31).
Acest principiu, cum de asemenea doctrina asupra fecioriei ca anticipare a vieţii învierii, sunt valide fie că Parusia ar fi aproape ori departe. Dar evident dobândesc o particulară urgenţă dacă, precum Paul spera când scria această scrisoare, venirea glorioasă a Domnului ar fi fost iminentă. În aplicarea acestei doctrine apostolul arată că este un moralist practic, un realist. El ia în consideraţie puterea şi graba apetitului natural, care variază după individ. Chiar după botez, e mai bine să se căsătorească decât să ardă de pasiune (cfr. 7,9).
Paul nu foloseşte nici un cuvânt folosit în mod explicit de Cristos. Însă acest fragment se clădeşte pe autoritatea sa de apostol care prin îndurarea Domnului e demn de încredere (pistos).
Pentru că timpul se scurge cu iuţeală mare spre Parusia, este bine ca fiecare să rămână aşa cum este, singur sau căsătorit. Versetul 29 impune în mod neechivoc această exegeză. În Sofonia 1,15 ziua domnului este „o zi de strâmtorare şi de jale” (LXX - θλιφεος και αναγκες); şi va fi anagkē megalē (mare mâhnire) pe pământ (Lc 21,23).
Dat fiind că după învăţătura lui Paul ne găsim deja în ultimele zile, toate suferinţele din această viaţă fac parte din prezenta anagkē care ne apropie de Parusia. Dat fiind că se apropie în grabă venirea Domnului, creştinii trebuie să rămână în starea în care se găsesc: cel care este singur nu trebuie să se căsătorească, iar cel căsătorit nu trebuie să se despartă. Dar celibul care se căsătoreşte nu săvârşeşte nici un păcat. Sfatul lui Paul către fecioare de a rămâne celibe este sugerat de o iubire părintească: el ar vrea să le cruţe de „sufeinţele trupului” inerente vieţii conjugale.
Părinţii apostolici
Primele descrieri ale vieţii feciorelnice ca mod specific de asceză creştină au ca autori pe Sfinţii Părinţi apostolici. În scrisoarea către Biserica din Smirna, Ignaţiu din Antiohia acordă o atenţie deosebită faţă de un grup de fecioare şi văduve, care probabil după sfatul apostolului Paul observau abstinenţa:
“Salut familiile fraţilor mei cu soţiile şi copiii lor, şi fecioarele numite văduve. Fiţi tari prin virtutea Duhului Sfânt”[1].
Hermas după eşecul său în viaţa familială, scrie în Păstorul că îngerul i-a încurajat abstinenţa şi chiar l-a încurajat să nu renunţe la ea:
“Şi tu, Hermas, nu păstra duşmănie pe copiii tăi, nici nu divorţa de sora ta: astfel, ei se vor purifica de păcatele lor vechi. Ei vor primi o educaţie bună dacă tu vei renunţa la ranchiuna faţă de ei. Ura provoacă moartea. Tu, Hermas, ai suferit mari tulburări din cauza greşelilor familiei tale. Ceea ce te-a salvat, este că nu l-ai abandonat pe Dumnezeul cel viu, umilinţa şi abstinenţa ta mare”[2].
Atenagora încearcă să pătrundă mai în profunzime menţionând conţinutul şi scopul religios al profesiunii feciorelnice. El spune că sunt mulţi creştini, bărbaţi şi femei, care se abţin de la căsătorie pentru a trăi mai intim uniţi cu Dumnezeu. Aceştia, mai mult decât integritatea fizică oferită lui Dumnezeu, aspiră la o puritate interioară care să-l elibereze de dorinţele şi gândurile rele[3].
Iar Minucius Felix la sfârşitul secolului al II-lea confirmă că sunt mulţi cei care observă fecioria perpetuă: “Mulţi dintre noi se bucură de o necontenită castitate şi nu se fălesc cu ea”[4].
Aceasta este o mică privire de ansamblu cu privire la fecioria trăită la începutul Bisericii. Autorii amintiţi nu au tratat în profunzime această temă care va cunoaşte o înflorire odată cu secolul III.
Cele două scrisori adresate fecioarelor
Parvenite sub numele lui Clement, cele două scrisori asupra fecioriei, adresate ambelor sexe, s-a descoperit a nu-i aparţine acestui autor întrucât elementele constitutive ale lucrării evocă prima jumătate a secolului al III-lea. Sunt citate pentru întâia oară în literatură, în scrierile lui Epifanul şi de Ieronim (Adversus Jovinianum). Textul original grec s-a pierdut, în afară de câteva fragmente. Posedăm totuşi cele două epistole în întregime, într-o traducere siriacă într-un manuscris de la Peshitta a Noului Testament copiat în 1470.
Primul capitol începe cu instrucţiuni asupra naturii şi semnificaţiei fecioriei. Autorul face din castitate o operă divină. Ea prezintă pentru el, o viaţă supranaturală, viaţa îngerilor. Celibatul şi fecioria s-au reîmbrăcat cu adevărat cu Cristos. Cel care urmează această stare de viaţă sunt imitatorii lui Cristos şi ai apostolilor. Doar în aparenţă mai aparţin acestei lumi. Au dreptul în cer la un loc mai înalt decât al celorlalţi creştini.
Autorul totuşi, subliniază cu fermitate că fecioria, în ea însăşi, fără faptele corespunzătoare iubirii, îngrijirea bolnavilor de exemplu, nu garantează viaţa veşnică. Autorul cunoaşte abuzuri frecvente printre destinatarii săi, şi tocmai din această cauză consideră necesar să se observe o viaţă feciorelnică impusă de responsabilităţile în mod particular serioase acelora care o îmbrăţişează. Avertizează şi nu ezită chiar de a blama în mod dur când vorbeşte de exagerări şi abuzuri.
Primul documentul se încheie (cap. 10-13) cu instrucţiunile împotriva vieţii comunitare a asceţilor ambelor sexe, şi cu deplângerea leneviei. Nu dă în final o concluzie propriu-zisă.
A doua scrisoare începe într-un mod abrupt, lipsindu-i introducerea, şi este continuată în sensul primei. Reapar îndemnurile, fără să se constate vreo diferenţă majoră în gândire. Scriitorul trece la o descriere a obiceiurilor şi la lauda în onoarea asceţilor propriei sale ţări, citează un anumit număr de exemple din Biblie şi, pentru a conclude, subliniază pe cel al lui Cristos.
El se arată în contradicţie cu viaţa comună sub acelaşi acoperiş a asceţilor de diferite sexe, adică a abuzurilor întâlnite în acea perioadă a syneisaktoi-lor sau a virgines subintroductae.
Aceste scrisori aparţin cu siguranţă aceleiaşi perioade. Ele par să fie compuse de un ascet eminent de prin părţile Palestinei. Reprezintă unul dintre izvoarele cele mai vechi pentru istoria ascetismului primitiv.
Tertulian
Opera lui Tertulian (155-240) ce este centrată asupra fecioriei se numeşte De virginibus velandis. Autorul ne oferă date despre instituirea fecioriei perpetue.
A fost datată spre anul 206[5]. Sunt întâlnite semne evidente de extremism, important de luat în consideraţie pentru a înţelege bine contextul şi unele expresii cu privire la fecioarele creştine. Autorul nu face nici un fel de distincţie şi de aceea nu se referă la o anumită categorie de fecioare, ci la toate fecioare care au trecut de vârsta copilăriei. Lor le demonstrează obligaţia de a purta vălul. Observând preceptul din 1Cor 11,5-6 care nu face distincţie între cele două stări de viaţă şi care cere tuturor femeilor să-şi acopere capul Tertulian spune că şi fecioarele trebuie să îndeplinească acestă cerere a apostolului[6]. Pentru el silogismul îşi urmează cursul firesc căci fecioarele sunt miresele lui Cristos. Căsătoria mistică cu Cristos nu e un privilegiu personal, ci trebuie să fie statutul tuturor fecioarelor creştine.
Manifestarea condiţiei lor de fecioare se datorează întâi faptului că ele se prezintă în public cu capul acoperit.
Poţi să dai impresia că eşti căsătorită, dacă-ţi acoperi capul. De fapt, însă, impresia nu este falsă, fiindcă te-ai căsătorit cu Cristos. Lui ţi-ai dedicat trupul, comportă-te cum îţi spune învăţătura soţului tău. Dacă el porunceşte ca şi cele căsătorite cu bărbaţi să-şi acopere capul, cu atât mai mult porunca lui priveşte pe logodnicele lui[7].
Purtarea vălului nu era doar o recomandare adresată numai unei anumite categorii, ci la toate fetele care au depăşit vârsta copilăriei, şi indiferent de starea lor socială. Toate fecioarele trebuie să poarte vălul aşa cum îl poartă femeile căsătorite pentru că şi ele sunt miresele lui Cristos. Astfel Tertulian nu face distincţie între fecioarele consacrate şi cele neconsacrate, dar numai între fecioare şi femeile căsătorite. Aici el face distincţie între înfrânare perpetuă, care ar trebui practicată de toţi, şi o înfrânare temporară, practicată de femeile căsătorite.
Chiar dacă din relatările de mai sus nu ne dăm seama dacă fecioria a fost aleasă ca urmare a unui vot, Tertulian introduce un concept foarte important, şi anume, conceptul căsătoriei mistice dintre fecioare şi Cristos. Aceasta e de fapt valoarea escatologică a fecioriei. Trăind acum forma de viaţă feciorelnică pentru Cristos este anticipată condiţia lumii viitoare.
Sfântul Ciprian
Ciprian (210-258)este o persoană de o mare autoritate în Biserică în cel de-al treilea secol creştin şi aşadar viziunea lui în ceea ce priveşte practica fecioriei, caracterizată de o poziţie moderată, este foarte grăitoare.
Lucrarea dedicată temei despre feciorie poartă numele De habitu virginum, numită uneori şi Ad Virgines. A fost scrisă în jurul anului 249[8].
Fecioara este numită “floarea plantaţiei bisericeşti, podoaba şi frumuseţea harului duhovnicesc, neam de aleasă bucurie, lucrare totală şi neîntinată de laudă şi cinste, chipul lui Dumnezeu răspunzând sfinţeniei lui Dumnezeu, partea cea mai slăvită a turmei lui Cristos”[9].
Unirea fecioarelor cu Cristos nu constă doar în consacrarea trupului însă merge mai departe la consacrarea sufletului. Îmbrăcămintea luxoasă poate fi foarte dăunătoare, purtarea bijuteriilor şi folosirea fardurilor pot duce la ruină fecioarele creştine.
Ciprian dă multe învăţături în această operă. Fecioarele căzute trebuiesc îndepărtate pentru a evita ca greşeala lor să contamineze întregul grup. Dimpotrivă cele care sunt curate sunt îndemnate să se încurajeze reciproc şi să asculte de cele care au mai multă experienţă. În ceea ce priveşte distracţiile şi nunţile trebuie evitate.
Aşa cum Tertulian nu vorbeşte despre o instituire a depunerii în mod solemn a votului perpetuu de castitate nici Ciprian nu face să reiasă din scrierile sale acest lucru. Fecioria este o alegere personală, ea nu are nici o valoare juridică oficială. De aceea în momentul în care ele consideră că ele nu mai pot persevera în alegerea făcută pot să se căsătorească.
Aceşti doi autori au adus un important aport la cunoaşterea vieţii fecioarelor din timpul lor dăruindu-ne o viziune importantă în ceea ce priveşte concepţia şi comportamentul în acest stil de viaţă.
Metodiu din Olimp
Uneori se întâlneşte o mentalitate ce dă valoare într-un mod foarte accentuat fecioriei. La botez fecioarele aveau întâietate faţă de ceilalţi şi stăteau în primele rânduri ale comunităţii. Ele erau considerate ca o categorie particulară de credincioşi, cu o carismă recunoscută de a profetiza. În răspândirea Cuvântului ele aveau obligaţia de a da exemplu bun celor ce doreau să se convertească. Fecioara devenea un mod special şi reprezentativ al sfinţeniei Bisericii. Fecioara prin alegerea sa şi prin viaţa feciorelnică învinge răul care a corupt firea umană prin păcatul originar şi depăşeşte pericolele sexului, a afecţiunii faţă de familie şi astfel îl poate urma pe Cristos în trup şi suflet.
Metodiu din Olimp (+311) în opera sa Banchetul vorbeşte despre cei care nu se căsătoresc că trăiesc ca nişte îngeri. În palatul virtuţii un cor de copile cântă laude virginităţii. Tecla primeşte frunza de palmier în această celebrare a naturii, ale caracteristicilor şi a efectelor vieţii virginale.
Fecioarele „au fost martire în ceea ce au pătimit neplăcerile trupului nu doar pentru o singulară şi scurtă perioadă, dar le-au suportat pentru toată viaţa”[10]. Două sunt argumentele acestei superiorităţi morale. În primul rând, “nimeni altcineva decât castitatea a fost mijloc de mântuire care ne-a condus spre viaţă şi a fost cauza reintegrării în paradis”[11]. În afară de asta, fecioria se situează în culmea revelaţiei divine datorită iubirii.
Doar lui Dumnezeu îi era rezervat să dea această învăţătură, pentru că el a fost singurul care venind în lume l-a învăţat pe om cum se ajunge la Dumnezeu. Era convenabil, însă, care principele preoţilor, principele profeţilor, principele îngerilor a fost chemat chiar şi principele fecioarelor. Din vechime însă omul nu era perfect şi de aceea nu putea să primească fecioria, care este lucru perfect[12].
Arborele fecioriei a fost trimis din cer oamenilor într-o abundenţă cu adevărat mare; dar nu a fost revelat primelor generaţii pentru aceasta, adică pentru că oamenii erau încă puţin numeroşi (…). Dar când în continuare pământul a fost locuit de la o extremitate la alta (…), Domnul nu a mai lăsat pe om în starea de mai înainte (adică a se căsători în toate modurile, chiar şi între fraţi şi cu mai multe femei), prevăzând pentru ei, progresând în mod gradual, să se găsească mai aproape de cer, (…) trecând la început de la căsătoriile între fraţi şi surori la căsătoriile între străini şi de aici la abolirea poligamiei, care este obiceiul animalelor, pentru că omul nu e născut doar pentru a se înmulţi; şi de aici la a şovăi în adulter; şi, în sfârşit, îmbrăţişarea fecioriei, stare în care omul a învăţat să strunească pornirile trupului şi să ancoreze fără teamă în regiunea senină a nestricăciunii[13].
Pentru Metodiu fecioria constă în iubirea perfectă a lui Dumnezeu; ea este votul despre care vorbeşte Scriptura. Se oferă total lui Dumnezeu cel care a păzit cu drag din tinereţe propriul trup curat, cultivând fecioria. Ea dă aripi pentru contemplarea lui Dumnezeu. Biserica, ce se naşte din extazul solitar al crucii lui Cristos, precum Eva a fost formată din Adam în tăcerea somnului, devine mireasa lui Cristos dacă se dăruieşte cu iubire lui, în durere şi în mortificaţia căii perfecţiunii.
Fecioria și sincretismul în Biserica primară
Biserica primară a avut un punct de evaluare atunci când s-a întâlnit cu acele curente care considerau că nu putem considera ca pozitivă creaţia care este imperfectă. Din această cauză fecioria era supraevaluată în detrimentul căsătoriei. Exagerarea a mers până acolo încât s-a considerat că adeziunea la Cristos implică şi alegerea stării feciorelnice. Astfel persoanele căsătorite erau membre imperfecte ale Bisericii şi se încuraja despărţirea soţilor. Această concepţie este numită sincretism şi se întâlnea la sectele heterodoxe, dar a pătruns şi în sfera iudeo-creştininismului egiptean odată cu scrierile apocrife: Evanghelia după Evrei, Evanghelia Egiptenilor, în Palestina cu: Evanghelia lui Iacob, Evanghelia lui Toma, iar la Roma prin Păstorul lui Hermas. Acest curent nu prea a avut sorţi de izbândă în lumea occidentală, asociat fiind sectelor montaniste şi marcioniste, însă vor fi aprobate în concepţia anumitor cercuri de fecioare şi asceţi.
Dincolo de orice exagerare fecioria se bucura de o mare apreciere. Mai sus am amintit concepţia sfântului Paul cu privire la acest stil de viaţă. El nu obliga însă sfătuia pe creştini să o aleagă. Mai târziu Ignaţiu de Antiohia adresându-se sfântului Policarp îl îndeamnă pe acesta: „Dacă cineva poate trăi în curăţie spre a cinsti trupul Domnului s-o facă cu smerenie, căci dacă se mândreşte, e pierdut. Dacă face cunoscut acest lucru altora, afară de episcop, îşi pierde castitatea”[14]. Se observă aici că Ignaţiu merge pe linia paulină. Apare însă un element nou: „afară de episcop” ce pare să indice un statut canonic acordat fecioriei. La mijlocul secolului al II-lea Iustin o observa ca una din trăsăturile creştinismului căci „mulţi bărbaţi şi femei, în vârstă de 60-70 de ani, observând încă din copilăria lor învăţătura lui Cristos au păstrat fecioria”.
Fecioria se bucură de o stimă generală în Biserică. Însă în anumite medii mai ales cele marcate de iudeo-creştinism ea a luat trăsături mai accentuate. Exemplu ne este Protoevanghelia lui Iacob care preamăreşte fecioria Născătoarei lui Dumnezeu considerând-o ca pe un ideal. Cum am spus mai sus uneori se considera ca neîmplinită viaţa de creştin pentru acela ce era căsătorit. În regiunile de influenţă iudeo-creştină existau aceste tendinţe.
Marcioniţii, spre exemplu nu administrau botezul decât fecioarelor şi soţilor care au făcut vot de castitate. Marcion cerea membrilor activi ai sectei sale abstinenţa sexuală şi chiar renunţarea la căsătorie. Montaniştii considerau ca fiind o obligaţie pentru toţi creştinii abstinenţa sexuală. În aşteptarea venirii sfârşitului timpurilor care era iminentă ei trebuia să trăiască o viaţă riguros ascetică. Această asceză severă consta în posturi severe şi interzicerea căsătoriei. Pentru aceasta se propunea despărţirea celor ce s-au căsătorit.
Diverse exagerări
Din dorinţa de a trăi în feciorie absolută s-a ajuns la un moment dat la comuniunea dintre ascet şi fecioară. Din dorinţa de perfecţiune în Biserica primară unele încercări de acest fel s-au dovedit a fi periculoase, iar începând cu secolul al III-lea această comuniune a fost suspectată şi dezaprobată. Însă această uniune spirituală nu s-a pierdut în mod desăvârşit, manifestându-se într-o anumită formă în Irlanda, Roma şi Galia.
Văduvele sau Doamnele admiteau în casele lor un cleric sau un călugăr care le îndruma spiritual, dar care avea obligaţia să le întreţină şi averea.
Această tradiţie este mărturisită şi în Scrisorile către Fecioare. Clement Romanul, autorul atribuit al acestor scrisori, se opune răspicat acestui mod de convieţuire dintre asceţi şi fecioare[15].
Din cauza concepţiilor sincretiste aceasta era considerată ca fiind singura formă de căsătorie compatibilă cu perfecţiunea vieţii creştine. Fiind de asemenea şi un sfat dat soţilor creştini să trăiască în castitate. Acest tip de căsătorie a cunoscut o importantă răspândire. Gnosticii o vor face să persiste deoarece ei practicau o abstinenţă şi o asceză riguroasă.
Pentru gnostici căsătoria apare în legătură cu premisele doctrinale dualiste, potrivit cărora lumea şi tot ce e material, deci şi corpul, în structura ei, ar aparţine la nivel ontologic negativului, opus celui divin de care aparţine doar structura spirituală umană. Prin urmare, căzut şi constrâns fiind în material, spiritul tinde să se întoarcă spre început, la divin, folosindu-se de cunoştinţa divină (gnosis).
În acest context, a refuza căsătoria şi procrearea devine o condiţie necesară pentru dezlipirea de realitatea materială care e supusă puterilor malefice, demiurgului care a creat lumea şi corpul uman, folosind toate mijloacele pentru a încarcera în ea scânteia spirituală. Astfel din cauza constrângerilor suferite de spirit în lumea materială, se practică o asceză radicală şi severă.
Aceste tendinţe întru totul exagerate nu au avut continuitate. În a doua jumătate a secolului al doilea Biserica se va opune în mod energic făcând să devină doar o acţiune a sectelor eretice.
Clement din Alexandria va argumenta compatibilitatea căsătoriei cu viaţa creştină în opera sa Stromateis, în care critică diverse forme ale sincretismului, cu însuşi Isus Cristos care a avut propria lui mireasă, Biserica. Fecioara este sfântă doar atunci când fecioria sa îşi află originea în dragostea faţă de dumnezeu.
În opoziţie cu aceasta atunci când se doreşte starea de viaţă feciorelnică ca şi consecinţă a dispreţului faţă de căsătorie[16] ea ignoră tocmai fundamentul, dragostea lui Dumnezeu care a binecuvântat şi unirea dintre bărbat şi femeie în căsătorie. Viaţa sexuală astfel sprijinită de Creator nu implică nici o impuritate, în consecinţă fiind condamnate ideile ce propagau o învăţătură contrară.
Concluzie
Am încercat să cercetez în acest studiu fenomenul fecioriei în cadrul istoric al primelor veacuri creştine. Cu toate că pentru a cerceta acest subiect e necesară o căutare mult mai amplă putem totuşi să ne facem o mică imagine observând punctele de mai sus.
Astfel am văzut cum trăiau la început creştinii, în tensiunea aşteptării lui Cristos, cadrul ce ne ajută să înţelegem alegerea stării de feciorie care se bucura de un real respect, dar care a ajuns să sufere anumite exagerări, în fapt influenţa filosofiei platonice.
Trăită la început într-un mod liber, ca o alegere pur personală, această formă de viaţă doar mai târziu şi-a definitivat aspectul instituţional.
Bibliografie
Apologeţi de limbă greacă, (sub îngrijirea) Pr. Prof. T. Bodogae, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Apologeţi de limbă latină, (sub îngrijirea) Prof. Nicolae Chiţescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Bouyer L.-Dattrino L., La spiritualità dei padri, (vol. 3/A), EDB, Bologna 19983.
Cayré, F., A.A., Patrologie et histoire de la theologie, I, Desclée&Cie, Paris-Tournai-Rome, 1953.
Clement din Alexandria, Stromateis, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Coman, I.G., Patrologie, Sfânta mănăstire Dervent, 1999.
Quacquarelli Antonio, I Padri Apostolici, Città Nuova Editrice, Roma 19896.
Quacquarelli Antonio, Complementi interdisciplinari di patrologia, Città Nuova Editrice, Roma 1989.
Quasten Johannes, Patrologia. I primi due secoli (II-III), I, Marietti, Assisi 1992.
Sfântul Grigore Taumaturgul şi Metodiu din Olimp, Scrieri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
[1] Ignazio di Antiochia, Agli smirnesi, XIII, 1, în I Padri Apostolici, (sub îngrijirea) Antonio Quacquarelli, Città Nuova Editrice, Roma 19896, 138.
[2] Hermas, Păstorul, II, 7,3, în I Padri Apostolici, (sub îngrijirea) Antonio Quacquarelli, Città Nuova Editrice, Roma 19896, 250.
[3] Cf. Atenagora, Solie în favoarea creştinilor, XXXIII, în Apologeţi de limbă greacă, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 380-381.
[4] Cf. Minucius Felix, Dialogul Octavius XXXI, 5, în Apologeţi de limbă greacă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 385.
[5] Cf. F. Cayré, A.A., Patrologie et histoire de la theologie, I, Desclée&Cie, Paris-Tournai-Rome, 1953, p.183.
[6] Ibidem, 189.
[7] Tertulian, De oratione, XXII, în Apologeţi de limbă latină, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 242.
[8] Cf. F. Cayré, A.A., op. cit., p.183.
[9] Coman, I.G., Patrologie, I, Sfânta mănăstire Dervent, 1999, 107.
[10] Metodiu di Olimp, Banchetul sau Despre castitate, 7,3, în Sfântul Grigore Taumaturgul şi Metodiu din Olimp, Scrieri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 43.
[11] Metodiu din Olimp, op. cit., 68-69.
[12] Metodiu din Olimp, op. cit., 1,4, 43-44.
[13] Metodiu di Olimp, op. cit., 1,2, p. 49.
[14] Ignaţiu de Antiohia, Scrisoarea către Policarp, 5, 1-2, în Apologeţi de limbă greacă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 220-221.
[15] Cf. F. Cayré, A.A., op. cit., p. 150.
[16] Cf. Clement din Alexandria, Stromateis, III, 6,59,9, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 208.
