Cand am plecat la drum eu nu eram singur

„Domnul ne-a dat multe zile cu soare şi vânt prielnic, zile în care pescuitul a fost rodnic. Au fost, însă, şi momente în care apele au fost agitate şi vântul potrivnic, ca în întreaga istorie a Bisericii de altfel, iar Domnul părea că doarme. Dar am fost conştient întotdeauna că în acea barcă era Domnul şi că barca Bisericii este a Sa”.

(Foto: Bkerke, Liban; 15 septembrie 2012)

Despre eutanasie

În prezentul material am încercat să arunc o privire asupra eutanasiei. Este o problemă concretă şi actuală. Am auzit cu siguranţă de multe ori discutându-se despre acest subiect în mass-media. Cu siguranţă dincolo poate de încercarea unora de a prezenta problema dintr-o anumită perspectivă fiecare dintre noi are datoria de a privi subiectul în mod corect încercând să-l studieze şi să-şi facă prezentă o părere proprie. Sigur, această părere nu e legitimă atâta timp cât nu sunt cercetate toate părţile problemei cu sinceritate, libertate şi într-un mod cât mai larg.

În rândurile ce urmează am făcut o prezentare generală asupra eutanasiei pornind de la cercetarea termenului în sine urmărind apoi câteva aspecte istorice. Voi prezenta în continuare câteva puncte importante cu privire la eutanasie din prisma Bisericii Catolice. Apoi voi reda câteva scene din discuţia pe care societatea civilă o poartă. Pe de o parte cei care doresc legalizarea eutanasiei, iar pe de altă parte cei care se opun.

Elemente de definire a Eutanasiei

Căutând în Dicţionarul Explicativ al Limbii Romane cuvântul Eutanasie, vom citi că este definit astfel: "moarte fără dureri; metoda de provocare a unei morţi nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinţă îndelungată şi grea".

Termenul „Eutanasia” provine din limba greacă. Literal înseamnă moarte bună, moarte uşoară de la cuvintele eu („bună”) şi thanatos („moarte”). Toată lumea vrea o moarte bună, totuşi scopul cuvântului eutanasie s-a schimbat. Astăzi, înseamnă ucidire cu milă.

O definiţie a eutanasiei poate fi cea dată de pr. Claudiu Dumea: omucidere voluntară vizând curmarea unor suferinţe considerate inutile[1].

Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a oferit următoarea definiţie: prin eutanasie se înţelege o acţiune sau o omisiune care prin natura sa, sau în intenţie, procură moartea, cu scopul de a elimina orice durere.

În ceea ce priveşte clasificarea eutanasiei după mai multe criterii privind în ansamblu putem observa[2]:
Eutanasia pasivă: omiterea grijii care grăbeşte moartea.
Eutanasia cu un dublu efect: prin alinarea durerii cuiva, moartea poate fi rezultatul unei morţi neintenţionate. Intenţia este de a alina suferinţa, nu de a o grăbi.
Eutanasia activă: comiterea unui plan pentru a grăbi moartea.
Eutanasia involuntară: o persoană este forţată să moară.
Eutanasia voluntară: când o persoană alege voluntar să moară.
Eutanasia administrată de sine (sinucidere): a-şi pune capăt zilelor. Acest aspect este întotdeauna voluntar.
Eutanasia administrată de un altul (omuciderea): O altă persoană care pune capăt vieţii altcuiva nu cu răutate, dar cu milă.

În ceea ce priveşte partea istorică a problemei voi prezenta pe scurt câteva elemente din istora recentă a eutanasiei.

Primele încercări de legalizare s-au înregistrat la începutul secolului XX în Anglia, SUA şi Germania. În 1906 un proiect de lege pentru eutanasie era prezentat în Germania iar un altul în SUA.
În 1996, pentru prima oară în istorie, un guvern democratic a elaborat o lege care autorizează eutanasia (E) şi suicidului asistat medical (SAM) în anumite condiţii; este vorba de "Decret asupra Drepturilor Muribunzilor" - Teritoriul de Nord al Australiei. În 1997 parlamentul a abrogat această lege printr-un amendament adus decretului din 1978 al teritoriului de Nord (auto-guvernat) al Commonweallth. În acelaşi an, SAM, dar nu E, a fost legalizat în statul Oregon, USA, conform "Decretului asupra morţii în demnitate".
În aprilie 2001 a doua Camera a parlamentului olandez a adus modificările necesare codului penal pentru a legaliza E şi SAM, în unele circumstanţe. Legea a intrat în vigoare în aprilie 2002. La puţin timp, la 16 mai 2002, Camera Reprezentanţilor a parlamentului federal al Belgiei a votat în favoarea legalizării eutanasiei[3].


Opinia Bisericii Catolice

Eutanasia este considerată de Biserică un act criminal prin natura sa. În Catehismul Bisericii Catolice din 1992 se explică opinia Bisericii. Cei cărora viaţa le este diminuată sau slăbită necesită un respect deosebit. Persoanele bolnave ori handicapate trebuiesc susţinute pentru a trăi o viaţa pe cât mai normală posibil. Oricare ar fi motivele ori mijloacele, eutanasia directă consistă în a pune capăt vieţii persoanei handicapate, bolnave sau muribunde. Ea este în mod moral inacceptabil. La fel şi o omisiune sau o acţiune care aduce moartea pentru a sfârşi durerea constituie o crimă gravă contrară demnităţii persoanei umane şi respectului lui Dumnezeu cel viu, Creatorul său. Eroarea de judecată în care s-ar putea cădea din bună credinţă, nu schimbă natura acestui act ucigaş[4].

Papa Ioan Paul al II-lea consacră un capitol întreg în Evangelium vitae (1995) eutanasiei. El aminteşte de la început că există un mister al morţii, legat de misterul vieţii. Dacă nu apreciem viaţa decât în măsura în care ea aduce plăcere şi bunăstare, moartea luată prin absurd dacă ea întrerupe adesea viaţa încă deschisă unui viitor bogat de experienţe interesante de făcut, devine în mod contrar o eliberare revendicată pe când existenţa este considerată ca dezbrăcată de sens de atunci când ea este aruncată în durerea şi în mod inexorabil destinată suferinţelor din ce în ce mai acute[5].
Refuzând ori uitând raportul său fundamental cu Dumnezeu, omul gândeşte pentru sine însuşi criterii şi norme. În acest context, ispita eutanasiei mereu devine din ce în ce mai puternică, adică ispita de a deveni stăpânul morţii provocând-o anticipat punându-i capăt astfel cu blândeţe propriei sale vieţi ori a vieţii altuia. Această atitudine care ar putea părea logică şi umană, se revelează în realitate absurdă şi inumană, dacă este considerată în toată profunzimea sa. Noi suntem acolo în faţa unuia dintre simptoamele cele mai alarmante a culturii morţii, care progresează în special în societăţile bunăstării, caracterizate printr-o mentalitate utilitaristă care face să apară prea greu şi insuportabil numărul crescând al persoanelor vârstnice.

Distincţia dintre eutanasie şi distanasie (zelul terapeutic)

Papa Ioan Paul al II-lea, ca şi Catehismul Bisericii Catolice, distinge foarte clar eutanasia de decizia de a renunţa la ceea ce se numeşte distanasie (zel terapeutic). „Putem renunţa în conştiinţă la tratamente care nu procură decât crâmpeie precare şi penibile de viaţă, fără a întrerupe pentru aceasta îngrijirile normale datorate bolnavilor. (…) Această renunţare la mijloace extraordinare sau disproporţionate nu este echivalează suicidului sau eutanasiei: el traduce mai ales acceptarea condiţiei umane în faţa morţii”.[6]


Îngrijirile paleative: pentru a se pregăti la întâlnirea cu Dumnezeu

Papa subliniază pe de altă parte importanţa particulară a îngrijirii paleative[7]. Aceste îngrijiri sunt destinate la a face suferinţa mai suportabilă în faza finală a bolii şi la a face posibil în acelaşi timp pentru bolnav o însoţire umană apropriată. Ioan Paul al II-lea aminteşte că predecesorul său Pius al XII-lea declarase deja că este licit să suprimi durerea cu mijloace narcotice, chiar cu efectul de a amorţi conştiinţa şi de a scurta viaţa, dacă nu există alte mijloace, şi dacă în circumstanţele date, aceasta nu împiedică împlinirea altor datori religioase şi morale. Aceste ultime cuvinte se referă la faptul de a putea pregăti în deplină conştiinţă la întâlnirea cu Dumnezeu.
Aceste distincţii fiind făcute, în conformitate cu Magisterul bisericii, papa confirmă că eutanasia este o gravă violare a Legii lui Dumnezeu, la fel ca a omorî în mod deliberat este moral inacceptabil.


Declinaţiile eutanasiei: suicid şi/sau omicid

Papa analizează în continuare cele două feţe, la fel de hidoase şi condamnabile una ca şi cealaltă, a eutanasiei: O astfel de practică comportă, urmărind circumstanţele, viclenia proprie suicidului sau a omicidului.

Una din tentativele justificării cele mai curente ale eutanasiei consistă în realitate în a se prezenta ca o colaborare la suicid, prin milă şi prin umanitate. Propagandiştii culturii morţii, cărora nu le este teamă de această ironie, vorbesc chiar de un gest de iubire. Suicidul însă este întotdeauna moral inacceptabil, de acelaşi titlu cu omicidul. Suicidul comportă refuzul iubirii spre sine însuşi şi renunţarea la datoriile de dreptate şi de caritate spre aproapele, spre diferitele comunităţi din care se face parte şi spre societate în ansamblul său. Mai mult, el constituie refuzul suveranităţii absolute a lui Dumnezeu asupra vieţii şi a morţii.

A împărţii intenţia suicidară a unei alte persoane şi ajutorul de a o realiza, prin ceea ce numim suicidul asistat, înseamnă că se face la aceasta colaborator, şi câteodată îl însuşi actorul unei nedreptăţi care nu poate fi niciodată justificată, chiar dacă aceasta răspunde la o întrebare. Papa adaugă acest citat din sf. Augustin, de o surprinzătoare actualitate: nu este niciodată licit să omori pe altul, chiar dacă el o voia, şi mai mult încă dacă el o cerea pentru că, suspendat între viaţă şi moarte, el cere să fie ajutat să elibereze sufletul său care luptă împotriva legăturilor corpului şi doreşte să se detaşeze; chiar dacă bolnavul nu mai era în stare de a trăi aceasta nu este licită[8].

Trebuie spus despre eutanasie că ea este o falsă milă, şi mai multă încă o perversiune a milei; în realitate adevărata compasiune ajută solidaritatea la suferinţa altuia, însă ea nu suprimă pe acela care nu poate suporta suferinţa.

Mult mai negativă încă este situaţia, cel mai adesea ascunsă de promotorii eutanasiei care se adăpostesc în spatele promovării doar a suicidului asistat, a actului omicid deliberat asupra unei treimi care nu şi-au dat nici un consimţământ. Una dintre formele extreme de grave a acestei voinţe este eugenismul practicat de nazişti şi care ar putea fi o viitoare cauză a unor teoreticieni bine intenţionaţi de a crea un om nou. Aceasta este o culme a nedreptăţii şi arbitrajului în contextul în care medici ori legislatori îşi arogă puterea de a decide cine trebuie să trăiască şi cine trebuie să moară. Aceasta reproduce ispita Edenului: să devină ca Dumnezeu, cunoscător al binelui şi al răului.

Însă Dumnezeu singur are puterea de a face să moară şi să facă să trăiască: Eu sunt cel care aduc moartea şi care aduc viaţa (Dt 32,39). El face întotdeauna uz de această putere după un plan de înţelepciune şi de iubire, şi doar astfel. Când omul uzurpă această putere, dominat de o logică insensibilă şi egoistă, folosirea oricare ar fi ea îl conduce inevitabil la nedreptate şi la moarte. Viaţa celui mai slab este atunci pusă în mâinile celui mai puternic; în societate, se pierde sensul dreptăţii şi este subminată la rădăcină încrederea mutuală, fundamentul oricărui raport adevărat între persoane[9].


Legalizarea şi obiecţiile conştiinţei

Legile care autorizează şi favorizează avortul şi eutanasia se opun nu doar binelui individului ci şi binelui comun şi ca şi consecinţă, ele sunt în întregime golite de o autentică validitate juridică[10].
Avortul şi eutanasia sunt crime pe care nici o lege umană nu poate pretinde să o legitimeze. Legile de această natură, nu creează nici o obligaţie pentru conştiinţă, dar ele antrenează o obligaţie gravă şi precisă de a se opune prin obiecţie de conştiinţă[11].

Opinii ale societăţii contemporane

Eutanasia şi suicidul asistat medical este un subiect care este foarte discutat în dezbaterii internaţionale.
Dezbaterile asupra eutanasiei (E) şi suicidului asistat medical (SAM) au devenit permanente, continui, pe acest fond, periodic, în similitudine cu evoluţia unei boli cronice, având loc "acutizări".
O astfel de "acutizare" a fost declanşată recent în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei de Raportul privind Eutanasia (doc. 9898) supus Comitetului pentru Afaceri Sociale, Sănătate şi Familie de dl. Dick Marty, avocat din Elveţia în şedinţa din 10 septembrie 2003, raport care susţine E şi decriminalizarea ei; raportul a fost aprobat într-o rezoluţie cu 15 voturi pentru, 12 voturi contra (printre membri comitetului care au votat aflându-se şi reprezentanţii României), urmând a fi supus discuţiei Adunării Parlamentare în sesiunea din 26-30 ian. 2004.

Raportul Marty, cum era şi de aşteptat, a determinat mai multe luări de poziţie ale unor organisme europene de tip ONG, recunoscute de Consiliul Europei, ale unor cercuri medicale, de bioetică şi personalităţi – lideri de opinie. Între acestea, poziţia cea mai promptă şi mai energică a avut-o Asociaţia Europeană de Îngrijiri Paleative, EAPC (European Association for Palleative Care) cea mai mare asociaţie de profil cu peste 50.000 de persoane membre, reprezentând 29 asociaţii din 19 ţări europene; primul semnal, informând Comitetul director al EAPC l-a dat SFAP ("Société Française d'Accompagnement et de Soins Palliatifs") cea mai mare societate de profil din Franţa.

Argumentele raportului Marty se prezintă astfel:
Argumentele principale ale raportului în favoarea E şi decriminalizării sale invocă în primul rând autodeterminarea şi autonomia personală: fiecare individ, prin prisma respectului pentru demnitate şi valorile sale, are dreptul să ia decizii în ceea ce priveşte propria viaţă sau moarte, în concordanţă cu propriile sale valori şi credinţe şi fără ca acest lucru să îi fie impus. Este o problema de libertate de alegere şi de egalitate în faţa morţii. Acest drept nu implică însă nici o obligaţie din partea medicilor de a lua parte la actul de E.

Nimeni nu are dreptul de a impune pacienţilor terminali şi muribunzi obligaţia de a trăi într-o suferinţa insuportabilă, atunci când ei înşişi şi-au exprimat în mod persistent dorinţa de a se sfârşi. Medicii au acceptat excepţii la preceptele eticii medicale în privinţa avorturilor, de exemplu, care se practică legal de mulţi ani. Exista o schimbare de atitudine socială asupra sinuciderii; până acum exista o singură atitudine – de a nu se respecta alegerea unei persoane de a-şi lua viaţa şi a emite judecăţi asupra acestei alegeri.

Deşi îngrijirile paleative sunt absolut esenţiale în încercarea de a uşura durerea şi suferinţele pacienţilor terminali şi muribunzi, unii pacienţi le găsesc inadecvate. Îngrijirile paleative nu pot, în toate circumstanţele, să rezolve durerea insuportabilă şi suferinţa. Teama şi lipsa demnităţii pot fi cel mai bine percepute şi evaluate numai de pacienţii înşişi. Suferinţa individuală poate conduce la decizii diferite la sfârşitul vieţii, dar fiecare alegere a unui om merită respect. Depresia nu trebuie să determine decizia şi aceasta impune ca medicul să cunoască bine cazul respectiv, iar cererea pentru E să fie persistent exprimată.

De când, şi acolo unde, "eutanasia pasiva" – întreruperea tratamentului sau susţinerea unor manevre care vor conduce la moarte au fost admise atât în circumstanţe etice cât şi legale, este dificil de a face distincţia morală între acesta şi "eutanasia activă".

Eutanasia pare a fi practicată extensiv în secret. Deciziile se iau într-o manieră arbitrară, ele depinzând de hazard, de exemplu: doctor "simpatetic", adică acel doctor care intră în rezonanţă cu pacienţii săi, prin compasiune. Presiunile care se exercită la sfârşitul vieţii sunt mai mari dacă se exercită fără transparenţă, în condiţii obscure. Distanţa dintre lege şi practică trebuie reconsiderată, dacă respectul pentru regulile legii este menţinut. Deşi abuzurile nu vor dispărea după legiferare (există vreo legislaţie care elimină abuzul?) ele vor fi cu siguranţă reduse. Dezbaterile asupra eutanasiei ne pun astăzi, faţă în faţă cu doua valori: una afirmă dreptul individului de a lua decizii în ceea ce priveşte propria viaţă sau moarte, în concordanţă cu propriile sale credinţe şi valori, atâta timp cât nu face rău altora, iar cealaltă neagă acest drept atâta timp cât acest act nu poate fi îndeplinit de un medic fără ca acesta să nu fie pedepsit; ca avocat şi ca legislator, dl. Marty notează că în întreaga lume medicii încheie viaţa pacienţilor, adesea în secret, şi nu cu un sentiment de vinovăţie. Legea pare să ignore acest fapt de viaţă, deşi ar trebui să aibă curajul să i se adreseze.

Decriminalizarea eutanasiei, mai degrabă decât păstrarea tăcerii, ne poate face să o supervizăm mai bine şi să o şi prevenim. Prin clarificarea situaţiei, putem ajuta la reducerea incidenţei E. Dl. Marty crede că numai prin proceduri supervizate şi reguli clar definite pentru utilizare, sub forma cerinţelor de îngrijiri, se va pune punct întregului sistem arbitrar pe care îl avem azi în cele mai multe ţări europene.

Legiferarea unor reguli deschide drumul pentru o abordare mult mai prudentă a acestor practici. Are un pacient dreptul să ceară cuiva să îi curme viaţa, şi dacă el nu poate să formuleze această cerere, poate cineva din familie să aibă dreptul să facă acest lucru pentru el? Raportorul afirma că legea trebuie să găsească soluţii pentru asemenea cereri, ca şi pentru precauţiile ce trebuie luate, în special în obţinerea consensului şi a altor cerinţe de îngrijire[12].


Principiile pentru care militeaza EAPC (European Association for Palleative Care)

Grupul de reflexie şi-a delimitat următoarea poziţie:
1. Admite emergenţa în Europa a mai multor atitudini privind E şi SAM şi necesitatea de a încuraja o dezbatere activă cu acest subiect.
2. Analiza atitudinii privind E şi SAM de către profesionişti şi de către populaţia generală, ca şi analiza experienţei pe care o au, pot alimenta o dezbatere mai largă. Totodată se constată că majoritatea studiilor au unele slăbiciuni metodologice, ceea ce ridică îndoieli în ceea ce priveşte baza de date. De aceea, recomandă o mai bună coordonare a abordării acestor date.
3. Cererile individuale de E şi de SAM sunt de origini complexe şi se bazează pe factori personali, psihologici, sociali, culturali, economici şi demografici. Astfel de cereri necesită un anume respect, o atenţie vigilentă ca şi o comunicare deschisă în context clinic.
4. Cererile de E şi SAM sunt adesea modificate, reformulate de alternativa îngrijirii paleative complete (de care pacientul ia cunoştinţă şi la care aderă). Pentru aceste persoane care cer E sau SAM se impune să poată avea acces la îngrijirile paleative (I.P.).
5. E şi ajutorul la sinucidere nu trebuie să facă parte din responsabilitatea I.P.
Pe baza opiniilor Grupului de Etică (Ethic Task Forces) şi adăugând opiniile proprii, EAPC îşi exprimă următoarea poziţie faţă de Raportul Marty privind legalizarea E şi a SAM ca şi faţă de alte iniţiative şi demersuri asemănătoare.

Întrucât EAPC reprezintă majoritatea oamenilor ce lucrează în domeniul I.P., această organizaţie ia în consideraţie în mod foarte serios problema eutanasiei. Un grup de lucru a studiat aspectele actuale şi a elaborat recent un document de luare atitudine: "Eutanasia şi suicidul asistat: un punct de vedere al Comisiei Etice a EAPC" (Ethics Task Force). Acest document este adoptat de bordul asociaţiei şi reprezintă poziţia oficială a EAPC[13].

"Cerem membrilor Adunării Parlamentare să ia în considerare această poziţie atunci când discută raportul Marty. Raportul Marty în sine este inconsistent şi amestecă aspecte diferite, pornind de la opinia publică şi până la procesul de luare a deciziei clinice. Asumările sunt făcute şi folosite ca bază de argumente în afara unui minim de cunoştinţe în practica îngrijirii pacienţilor muribunzi. Acest raport întoarce problema în jos. În timp ce demersul rezoluţiei în sine deschide pledoaria unei cercetări mai intense, el clachează în pledoaria legalizării eutanasiei. Cerem Adunării Parlamentului European să ţină seama de următoarele lucruri:
- eutanasia, chiar dacă este o parte a practicii în diferite ţări, este o excepţie şi trebuie să rămână aşa.
- excepţiile nu sunt o bază bună pentru legalizare.
- deciziile asupra sfârşitului vieţii pot fi luate numai dacă îngrijirile paleative adecvate se oferă.
- I.P. adecvate trebuie să fie disponibile şi accesibile pentru pacienţii muribunzi.
- I.P. adecvate includ o infrastructură adaptată a instituţiilor de I.P. şi profesionişti specializaţi.
- profesioniştii specializaţi şi instituţiile de îngrijiri de sănătate necesită o infrastructură adecvată a dobândirii cunoştinţelor, de exemplu, programe de cercetare şi formare.
- orice încercare de a legaliza E trebuie precedată de o dezvoltare a I.P. de bună calitate, însemnând dezvoltarea şi finanţarea instituţiilor de I.P., a profesioniştilor şi a formării.
- orice legalizare referitoare la deciziile ce se iau la sfârşitul vieţii trebuie să se bazeze pe practica îngrijirii şi pe nevoile pacienţilor"[14].

"EAPC considera neetice discuţiile privind legalizarea E pentru pacienţii terminali, atâta timp cât pacienţii nu primesc îngrijiri adecvate în toate ţările europene. De aceea cerem de urgenţă Consiliului Europei să acorde prioritate în îmbunătăţirea I.P. în toate ţările europene, în loc să-şi irosească energia şi resursele în aspecte privind legalizarea E"[15].

În sinteză, la toate cele de mai sus se poate conchide, privind opţiunea între îngrijirea omului şi omorârea sa[16]:
1. E nu poate fi altfel definită decât ca omorârea oamenilor.
2. În această situaţie suntem în faţa unei chestiuni de viaţă sau de moarte: decizia este irevocabilă.
3. Să rezistăm începutului (iniţial, E poate fi permisă doar în cazuri excepţionale şi foarte bine justificate, ulterior, va fi general acceptată, uneori ar putea deveni chiar normală o asemenea practică).
4. Acceptarea E ar însemna blocarea reformei: structurile conservatoare în loc de structurile reformiste. (E "cea mai macabră dezvoltare viitoare" o orientare economică exclusivă a sistemului de sănătate).
5. S-ar exercita presiuni suplimentare asupra suferinţei (trebuie să moară fără să vrea acest lucru).
6. Comunicarea cu cei slabi este o piatră de încercare pentru societate.
7. Menirea medicului trebuie să rămână: ameliorarea suferinţei şi calitatea vieţii şi nu suspendarea vieţii (omorârea).
8. Dacă un doctor oferă E, aceasta nu înseamnă neapărat o moarte uşoară pentru persoana bolnavă. Pot apărea complicaţii: 23% spasme, vomă, 18% este necesară încă o încercare, 10% nu survine moartea.
9. Dezvoltarea căilor alternative: medicina paleativă şi hospice se asociază programului reformei şi, dincolo de aceasta, se integrează moralei relaţiei medic-pacient şi relaţiei societate-pacient.


Concluzie

Am încercat să privesc din mai multe unghiuri problema eutanasiei. Sigur discuţiile pot merge mai departe însă în acelaşi timp ne putem opri aici şi cu datele pe care le deţinem deja putem trage o concluzie.

Când vorbim de eutanasie vorbim de viaţa umană. Astfel ajungem să ne întrebăm asupra valorii vieţii, a fundamentului său şi a principiului său. Orice realitate are o ordine care a fost stabilită de instanţa superioară ei. Astfel viaţa umană are o ordine care este determinată de Cel care a ceat-o. De aceea noi ca şi cei care am primit un dar facem mai mult decât un act de nerecunoştinţă desconsiderându-l şi nerespectându-l.


Cum am văzut în aceste câteva rânduri ale prezentei lucrări opiniile cu privire la eutanasie sunt împărţite. Oricum eutanasia se prezintă ca un efect al consumismului şi utilitarismul societăţii de astăzi. Nu putem considera ca pozitivă încercarea societăţii contemporane de a instrumentaliza viaţa conducând-o la a deveni un instrument lipsit de esenţă şi importanţă. De altfel se poate lesne constata că viaţa poate fi manipulată până în momentul în care se sfârşeşte. Aici vreau să subliniez drama pe care omul contemporan o îndură. Lipsit de o totală libertate şi influenţat de anumite concepţii egoiste el nu ia în consideraţie toate aspectele problemei şi ajunge să ia decizii incorecte.

Înconjurat de iubirea pe care Biserica o propune fiilor săi şi nu numai, muribundul sau omul bolnav nu se va mai simţi singur. Observăm că într-o societate a unei credinţe reale şi totale în Dumnezeu nu există noţiunea de eutanasie. Problema se pare că ia naştere în momentul în care a avea devine mult mai important decât a fi. Astfel se pune problema a ceea ce produci, ce poţi aduce şi nu există bucuria prezenţei persoanei.

Bibliografie

Aa. Vv., Nuovo Dizionario di Bioetica, Ed. Citta Nuova, Roma, 2004.
Aramini Michele, Bioetica. Manuale semplice per tutti, Portalupi, Casale Monferrato 2003.
Catehismul Bisericii Catollice, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1993.
Dumea Claudiu, Omul între „a fi” sau „a nu fi”, EARC, Bucureşti 1998, 100.
Ioan Paul al II-lea, Evangelium Vitae, Ed. Piemme, Casale Monferrato, 1995.
Rudent Jean-Michel în http://www.generationjpii.org/article180.html(10 ian 2005).
Tettamanzi Dionigi, Dizionario di Bioetica, a cura di Marco Doldi, Ed. Piemme, Casale Monferrato, 2002.
www.bioetica.ro/bioetica/ie2/info.jsp?item=9487&node=1355 (10 ian 2005).
www.studiatibiblia.ro/stb/ie/info.jsp?item=18442&node=1875 (10 ian 2005).
[1] Pr. Claudiu Dumea, Omul între „a fi” sau „a nu fi”, EARC, Bucureşti 1998, 100.
[2] Cfr. http://www.studiatibiblia.ro/stb/ie/info.jsp?item=18442&node=1875 (10 ian 2005).
[3] Cf. http://www.bioetica.ro/bioetica/ie2/info.jsp?item=9487&node=1355 (10 ian 2005).
[4] Cf. Catehismul Bisericii Catollice, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1993, § 2276 à 2279.
[5] Cf. Jean-Michel Rudent în http://www.generationjpii.org/article180.html(10 ian 2005).
[6] Ioan Paul al II-lea, Evangelium Vitae, Ed. Piemme, Casale Monferrato, 1995, nr. 65, 128-130.
[7] Ioan Paul al II-lea, Evangelium Vitae, Ed. Piemme, Casale Monferrato, 1995, nr. 65, 128-130.
[8] Cf. S. Agostino, De civitate Dei I, 20: CCL 47, 22.
[9] Jean-Michel Rudent în http://www.generationjpii.org/article180.html (10 ian 2005).
[10] Ioan Paul al II-lea, op.cit., nr. 65-67, 128-133.
[11] Ibidem.
[12] Cf. http://www.bioetica.ro/bioetica/ie2/info.jsp?item=9487&node=1355 (15 ian 2005).
[13] Document citat în http://www.bioetica.ro/bioetica/ie2/info.jsp?item=9487&node=1355 (11 ian 2005).
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] http://www.bioetica.ro/bioetica/ie2/info.jsp?item=9487&node=1355 (11 ian 2005).