8 decembrie: Neprihănita Zămislire a Sfintei Fecioare Maria

Titlul de Neprihănită Zămislire, acordat Preacuratei Fecioare Maria, precum şi denumirea sărbătorii acestui privilegiu adesea sunt greşit înţelese prin confundarea vieţii trupului cu viaţa sufletului. Pentru acest motiv, este necesară o clarificare a sensului cuvintelor.

Conform învăţăturii creştine, conceperea, zămislirea, naşterea fiecărui om este opera părinţilor care, împlinind misiunea încredinţată lor de Creator, realizează suportul material, biologic, al vieţii umane, trupul, şi, opera directă a lui Dumnezeu, care creează sufletul ce începe să existe din momentul concepţiei. În urma păcatului strămoşesc, sufletul creat de Dumnezeu îşi începe existenţa în trup sub umbra lăsată de greşeala primilor părinţi, umbră ce stăvileşte avântul sufletului spre cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, dereglează raporturile normale între suflet şi trup. Această umbră face ca sufletul să fie pătat, prihănit, împovărat. Ea este anulată de jertfa mântuitoare a lui Cristos, ce operează prin taina Botezului. După Botez, sufletul omului devine curat, neprihănit, spălat de pata păcatului strămoşesc. Această neprihănire a sufletului i-a fost acordată Preacuratei Fecioare Maria chiar din clipa conceperii, a zămislirii ei de către părinţii Ioachim şi Ana. Este un privilegiu divin acordat Aceleia care urma să fie mama Răscumpărătorului omenirii de sub povara păcatului strămoşesc, fiind cel mai eminent rod al operei de răscumpărare înfăptuite de Cristos Mântuitorul. Prin acest privilegiu, sufletul Maicii Domnului nu a cunoscut nici o piedică în avântul spre Dumnezeu şi nici tendinţele trupului împotriva spiritului. Ea nu a săvârşit nici un fel de păcat şi, pentru aceasta, pe bună dreptate este numită Panaghia (Cea cu totul sfântă).

Învăţătura despre Neprihănita Zămislire a Maicii Domnului a fost proclamată ca dogmă de credinţă de către papa Pius al IX-lea, în anul 1854, prin scrisoarea enciclică Ineffabilis Deus, dar ea este cuprinsă implicit în salutarea îngerului trimis de Dumnezeu, care a numit-o pe Maria plină de har. Pentru cinstirea sfinţeniei eminente a Maicii Domnului, Orientul creştin a instituit încă din veacul al VII-lea o sărbătoare în cinstea Zămislirii Fecioarei, sărbătoare ce a trecut în Occident cu începere din veacul al X-lea. Teologii, încercând să precizeze conţinutul dogmatic al sărbătorii, au ajuns la discuţii aprinse care i-au împărţit în două tabere, având, şi de o parte, şi de alta, nume strălucite. Între timp, sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, exprimând un omagiu solemn adus nevinovăţiei desăvârşite, de la zămislire, a Maicii Domnului, se răspândea tot mai mult, până când papa Clement al XI-lea, în anul 1708, a extins-o la întreaga Biserică de Apus şi a declarat-o sărbătoare de poruncă. A urmat actul solemn din 1854, prin care papa Pius al IX-lea nu făcea decât să exprime convingerea dintotdeauna a Bisericii.

Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri invită la contemplarea frumuseţii inefabile a sufletului preacurat al Mariei, dar şi la înţelegerea strălucirii suprafireşti a fiecărui suflet sfinţit prin harul dăruit de Cristos Mântuitorul Dumnezeul cel inexprimabil, ale cărui căi sunt mila şi adevărul, a cărui voinţă este atotputernicia şi a cărui înţelepciune străbate universul de la un capăt la altul şi rânduieşte totul cu blândeţe. El, de la început, mai înainte de veacuri, i-a ales şi i-a statornicit Fiului său Unul-Născut o Mamă din care să se întrupeze şi să se nască la fericita împlinire a vremii. El a iubit-o mai mult decât pe toate celelalte creaturi, încât a arătat faţă de ea cea mai mare dărnicie. De aceea, a îmbogăţit-o în chip minunat cu belşugul tuturor harurilor cereşti, scoase din nesfârşita plinătate a Dumnezeirii, mult mai presus decât toate spiritele cereşti şi decât toţi sfinţii, astfel încât, ferită cu desăvârşire şi întotdeauna de orice pată a păcatului, cu totul frumoasă şi perfectă, ea să înfăţişeze înaintea Lui acea desăvârşire a nevinovăţiei şi a sfinţeniei, cum în afară de cea a lui Dumnezeu nu se poate închipui una mai mare, şi pe care, în afară de Dumnezeu, nimeni nu o poate cuprinde deplin cu mintea (Pius al IX-lea, Ineffabilis Deus).

Consacrarea către Neprihănita 

                 (de Sfântul Maximilian Kolbe) 

O, Neprihănită,

regina cerului şi a pământului,

scăparea păcătoşilor

şi mama noastră preaiubită,

căreia Dumnezeu a voit să-i încredinţeze

întregul plan al milostivirii sale,

iată-mă la picioarele tale,

eu..., nevrednicul păcătos.

Te implor să mă primești pe mine

cu toată ființa mea

ca pe un lucru și proprietate a ta

şi să faci cu mine ceea ce-ţi place,

în sufletul și în trupul meu,

în viața, moartea și în veșnicia mea.

Dipune de mine așa cum dorești

pentru a se împlini

ceea ce s-a spus despre tine:

Ea îţi va zdrobi capul (Gn 3,15),

și de asemenea:

Tu singură vei învinge ereziile

din lumea întreagă (Lit.),

pentru ca în mâinile tale

neprihănite şi preamilostive

eu să devin un instrument al iubirii tale,

capabil să reînvii și să fac să înflorească deplin 

atâtea suflete reci și rătăcite. 

Astfel să se răspândească fără limite 

Împărăția Inimii divine a lui Isus.

Cu adevărat, simpla ta prezență

atrage harurile pentru convertirea

și sfințirea sufletelor

deoarece Harul țâșnește din inima divină a lui Isus 

asupra noastră a tuturor

trecând prin mâinile tale de mamă. Amin.