2 iulie: Sfântul Otto, episcop

La 1 februarie 1103, episcopul Otto, ajuns la poarta oraşului Bamberg (Germania), cu picioarele goale și în haine de pocăință pășea pe drumul îngheţat spre catedrală, pentru a-şi lua locul pe scaunul episcopal. Era un gest profund, exprimarea unei trăiri sincere, a umilinţei şi a dorinţei de a cere iertare lui Dumnezeu pentru multele nelegiuiri săvârşite în acele vremuri în numele dreptăţii şi a credinţei. Erau încă vii rănile adânci produse de conflictul dintre împăraţii germani şi Papa de la Roma, în legătură cu numirea şi confirmarea în funcţie a episcopiilor şi altor demnitari bisericeşti.

După umilinţa pe care o suferise la Canossa, când papa Grigore al VII-lea, în luna noiembrie 1077, îl ţinuse trei zile în frig înainte de a-l dezlega de excomunicare, împăratul Henric al IV-lea pune în practică principiul că un cetăţean al Imperiului nu poate fi în acelaşi timp cetăţean loial şi supus al Papei. Otto este însă o excepție: el reuşeşte să rămână prieten al împăratului, dar și preot credincios. Henric al IV-lea l-a ales să-i fie sfetnic şi l-a propus pentru a conduce dieceza de Augsburg, apoi a celei de Halberstadt, dar el a refuzat. În cele din urmă, a fost chemat să ocupe scaunul vacant al episcopiei de Bamberg. Otto nu a mai putut refuza însă nu și-a început activitatea până nu a cerut aprobarea şi binecuvântarea urmaşului sfântului Petru. Papa Pascal al II-lea l-a consacrat episcop la Anagni şi l-a elogiat pentru eforturile depuse în vederea restabilirii înţelegerii şi a păcii. Episcopul de Bamberg a avut nespusa bucurie, ca pe baza propunerilor făcute de el, în anul 1122, la Vornes, împăratul şi trimisul papei să încheie acordul care va pune capăt luptei pentru învestitură, luptă care, timp de decenii a adus vărsare de sânge şi mizerie asupra statului şi Bisericii.

Principe al imperiului şi preot în aceeaşi persoană, a construit şase forturi întărite pentru apărarea oraşului, a reclădit din temelii domul mistuit de flăcări, a fondat şi restaurat mănăstiri ruinate de luptele fratricide și a întemeiat o şcoală ce avea să devină un focar vestit de învăţătură şi ştiinţă. Ducea un trai sărăcăcios şi modest, dar îi trata în mod princiar pe toţi nenorociţii care-i cereau ajutorul. La vârsta de 64 de ani, a primit o scrisoare din partea principelui polonez Boleslau prin care îi cerea ajutor pentru aducerea la credinţa lui Cristos a locuitorilor din părţile nordice, de pe malul mării Baltice, ţinut de curând alipit imperiului. După ce și-a căutat câțiva colaboratori, străbătând Polonia, a început activitatea misionară în Pomerania. Într-un an de zile a botezat 20.000 de oameni şi a construit unsprezece biserici. Bunătatea, zelul, sacrificiile misionarilor biruiesc neîncrederea şi, uneori, duşmănia localnicilor, care vedeau în apostolii noii credinţe trimişi ai vrăjmaşilor. În oraşul Wollin, populaţia, agitată de slujitorii zeului Triglav, i-a primit cu pietre pe propovăduitorii străini, iar pe conducătorul lor, Otto, l-au aruncat într-o mlaştină lovindu-l crunt până l-au lăsat aproape mort. Doar după câteva luni de contacte repetate şi multă rugăciune, teama a început să se risipească din sufletele închinătorilor lui Triglav făcând loc credinţei şi iubirii faţă de Răstignitul de pe Golgota. Tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, conducători şi cetăţeni simpli, cereau să fie spălaţi cu apa Botezului.

Cu inima plină de bucuria misiunii împlinite, în Joia Mare a anului 1125, primit de dangătul sărbătoresc al clopotelor, Otto părăseşte din nou treptele domului din Bamberg şi îşi reia munca de păstor al sufletelor încredinţate. Peste trei ani, se va întoarce din nou în Pomerania, unde va avea nefericirea să constate că o parte dintre credincioşii Szczecinului s-au lepădat de credinţa creştină şi pregătesc o acţiune armată împotriva misionarilor şi a credincioşilor creştini. Deoarece colaboratorii săi de muncă apostolică îl reţineau să se ducă la oraşul răzvrătit, Otto fuge pe ascuns în timp de noapte. Numai o minune a lui Dumnezeu l-a salvat de săgeţile otrăvite ale instigatorilor. Prezenţa lui, însă, a readus încrederea şi calmul în rândurile locuitorilor oraşului, care, cu reînnoită hotărâre, îi jură credinţă lui Cristos, în faţa bătrânului episcop vărsând lacrimi de bucurie.

Oboseala muncii şi urmările încercărilor prin care a trecut îi ruinează sănătatea şi bolnav, se reîntoarce la Bamberg, unde, cu resemnare, se aşază pe crucea unei îndelungate şederi la pat. În ziua de 30 iunie a anului 1139, Otto închide ochii pentru lumina acestui pământ şi credincioşii episcopiei de Bamberg vor încredinţa pământului trupul obosit al unui păstor sfânt, iubitor şi activ, în timp ce pescarii de pe malurile Mării Baltice, vechii închinători ai zeului Triglav, acum ucenici fericiţi ai lui Cristos, vor simţi că părintele credinţei lor îi priveşte cu drag din patria fericită a sfinţilor.

Rugăciune

Dumnezeule, lumina credincioşilor şi păstorul sufletelor, care l-ai aşezat în Biserică pe sfântul episcop Otto, spre a păstori prin cuvânt oile tale şi a le călăuzi cu exemplul său, dă-ne harul, ca, prin mijlocirea lui, să păstrăm credinţa pe care ne-a împărtăşit-o şi să urmăm calea pe care ne-a arătat-o. Amin.