29 iunie: Sfinții Petru și Paul, apostoli

Solemnitatea acestei zile este de o mare importanță în Biserică. Ea a apărut în calendarul sfinţilor înaintea sărbătorii Crăciunului. În secolul al IV-lea se celebrau în această zi trei sfinte Liturghii: prima în Bazilica Sfântul Petru în Vatican, a doua, în Bazilica Sfântul Paul din afara zidurilor Romei, şi a treia, în catacombele Sfântului Sebastian, unde rămăşiţele pământeşti ale celor doi apostoli au trebuit să fie ascunse un anumit timp, pentru a le feri de profanare. Un ecou al celor trei liturghii din sărbătoarea sfinţilor apostoli este păstrat în faptul că, în afară de slujba zilei, există o slujbă şi în ajunul sărbătorii. După Preacurata Fecioară Maria, sfinţii apostoli Petru şi Paul, împreună cu sfântul Ioan Botezătorul, sunt sfinţii amintiţi în anul liturgic de cele mai multe ori şi cu cea mai mare solemnitate. În afară de solemnitatea de la 29 iunie, mai există o comemorare la 25 ianuarie, convertirea sfântului Paul, una la 22 februarie, Catedra sfântului Petru, şi una la 18 noiembrie, sfinţirea bazilicilor dedicate fiecăruia dintre ei.

Sfântul Petru

Simon era un pescar din Betsaida (Lc 5,3; In 1,44), care s-a stabilit la Cafarnaum (Mc 1,21.29). Fratele său, Andrei, l-a condus la Isus (In 1,42). Probabil Simon fusese pregătit pentru această întâlnire de către Ioan Botezătorul. Cristos i-a schimbat numele în Piatră (Mt 16,17-19; In 21,15-17), pentru a realiza în persoana sa, tema pietrei unghiulare. De asemenea Simon Petru este printre primii martori ai mormântului gol (In 20,6) și are parte de harul unei apariții speciale a lui Isus înviat (Lc 24,34).

După înălțarea lui Isus la ceruri el este cel care conduce comunitatea creștină (Fap 1,15; 15,7) și tot el este cel care enunță fundamentul Evangheliei (Fap 2,14-41) iar, prin intervenția Duhului Sfânt, este primul care realizează necesitatea de a deschide Biserica păgânilor (Fap 10-11). Această misiune spirituală nu îl eliberează din condiția umană și nici de lipsurile temperamenului său (de exemplu: Mt 14,30; In 13,6; 18,10).

Paul nu ezită să îl contrazică în Antiohia (Fap 15; Gal 2,11-14), invitându-l să se elibereze de practicile ebraice. Se pare că asupra acestui punct Petru a dovedit o anumită închidere și că i-a considerat pe creștinii de origine păgână ca pe o comunitate inferioară aceleia de origine ebraică (Fap 6,1-2). Când a ajuns la Roma, Petru a devenit apostolul tuturor. Atunci el a împlinit pe deplin propria vocație de piatră unghiulară, reunind într-un singur edificiu pe iudei și pe păgâni și pecetluind această misiune cu propriul sânge.

Sfântul Paul

Născut în Tars între anii 5 şi 10 d.C., în oraşul cosmopolit Tars, Paul a moștenit de la părinţii săi cetățenia romană. De aceea el purta două nume: Saul, pentru evrei, şi Paul, pentru greci şi romani. A cunoscut bine cultura greacă şi a învăţat această limbă, dar a rămas mereu fidel tradiţiilor iudaice. La Ierusalim a studiat la școala lui Gamaliel.

La Ierusalim i-a cunoscut pe creştini ca fiind o sectă periculoasă în interiorul iudaismului, care trebuia extirpată prin orice mijloc. Pentru aceasta, după ce a fost martor la lapidarea lui Ștefan a pornit spre Damasc pentru a-i persecuta pe creștini. Însă pe acel drum Isus Domnul i-a vorbit, convertidu-i misiunea din persecutor în apostol al Evangheliei, călătorind cu energia care îl caracteriza, vestind păgânilor Vestea cea Bună. În prima călătorie este acompaniat de Barnaba (Fap 13-14), pornind de la Antiohia, oprindu-se prin Cipru și apoi parcurgând Asia Mică, actuala Turcie. După Conciliul de la Ierusalim, Paul a realizat o a doua călătorie, de această dată în calitate de trimis al Celor Doisprezece (Fap 15,36-18,22). Traversează din nou Asia Mică, evanghelizează Frigia și Galația unde se îmbolnăvește (Gal 4,13). Împreună cu Luca trece în Europa fondând comunitatea de la Filipi (nordul Greciei). După o perioadă în care este arestat, evanghelizează Grecia: la Atena vorbește filosofilor, iar la Corint a fondat comunitatea care i-a dat cele mai multe bătăi de cap. Apoi se reîntoarce în Antiohia.

A treia călătorie (Fap 18,23-21,17) îl conduce pe la comunitățile fondate de el în actuala Turcie, îndeosebi la Efes, apoi în Grecia și la Corint. Trecând prin Milet, vestește încercările prin care va trebui să treacă. Astfel că imediat după ce se întoarce la Ierusalim este arestat de către evrei și închis (Fap 21). Fiind cetățean roman, Paul face apel la Roma.

Va face astfel o a patra călătorie, spre Roma, însă de această dată nefiind liber (Fap 21-28). La Roma ajunge pe la anul 60 sau 61. Rămâne prizonier până pe la anul 63. Aici are posibillitatea să ia contact cu creștinii și scrie mai multe scrisori.

Eliberat în 63, întreprinde probabil, o ultimă călătorie în Spania (Rm 15,24-28) sau spre comunitățile conduse de către Timotei și Tit, cărora le scrie scrisori care dă de înțeles sfârșitul său iminent. Arestat din nou, Paul a suferit martiriul pe la anul 67.

Tradiţia indică drept loc al decapitării localitatea Tre Fontane, aproape de Roma, şi ca loc al înmormântării, cimitirul de lângă via Ostiense, unde acum se înalţă minunata bazilică construită în cinstea lui.

Se pare că sărbătoarea sfinţilor Petru şi Paul ar fi fost fixată la data de 29 iunie pentru a înlocui sărbătoarea păgână care îi preamărea pe Romulus şi Remus, cei doi fondatori ai Cetăţii Eterne. Sfinţii Petru şi Paul, deşi nu sunt primii care au adus credinţa creştină în Roma, sunt de fapt fondatorii Romei creştine. Vechiul imn liturgic Decora lux aeternitatis (Frumoasa lumină a eternităţii) îi numeşte Romae parentes (Părinţi ai Romei). Unul din imnele Breviarului vorbeşte despre Roma care, fundata tali sanguine (zidită cu un sânge atât de nobil), celsum verticem devotionis extulit (a fost ridicată cea mai înaltă culme a dăruirii). Cuvântul şi sângele sunt forţele vii cu care sfinţii Petru şi Paul, uniţi cu Cristos, au plămădit şi plămădesc Roma creştină şi Biserica întreagă.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, te rugăm să ne dai mângâiere şi ajutor prin mijlocirea sfinţilor apostoli Petru şi Paul. Prin ei a primit Biserica începutul darurilor tale: ei să ne dobândească acum şi nouă harurile spre mântuire veşnică. Amin.